Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

De la începutul veacului al XV-lea, străvechea cetate voievodală Suceava adăpostește moaștele unuia din cei mai cunoscuți sfinți cinstiți de credincioși, din Moldova și anume Sfântul Ioan, supranumit „cel Nou”.
Din puținele știri ramase în legătură cu pătimirea sa, se pot desprinde și câteva date biografice. Era originar din oralul Trapezunt (sau Trebizonda azi Trabzon în Turcia), oraș situat pe țărmul sud-estic al Mării Negre. Din 1204 până în 1461 a fost capitala unui mic ” imperiu „, desprins din cel bizantin. De vreme ce a pătimit în jurul anului 1330, presupunem că s-a născut spre sfârșitul veacului al XIII-lea. Statornicia sa în dreapta credință, care a mers până la sacrificiul vieții, ne face să credem că a primit o frumoasă educație religioasă atât în familie cât pi de la unii din preoții numeroaselor biserici din Trapezuntul natal și chiar de la dascălii care l-au învățat carte.
La vremea pătimirii sale se ocupă cu negustoria, ca mulți alți locuitori ai orașului. Așa se face că de multe ori călătorea în diferite orașe de pe țărmul Mării Negre cu treburi negustorești. Cu prilejul acestor calatorii, se întărea, însă, și în dreapta credință, căci cunoștea biserici și mănăstiri, preoți și călugări cu viața îmbunătățită.
Mărturisirea și mucenicia
Prin anul 1330 sau 1332, s-a îndreptat din Trapezunt spre Cetatea Albaă, oraș situat în Basarabia de sud, așa numitul Bugeac – în prezent înglobat în Ucraina, pe corabia unui oarecare Reiz, catolic din Veneția sau Genova. Pe drum a avut cu el discuții privitoare la credință, susținând cu dârzenie adevărurile Ortodoxiei.
Ajungând în Cetatea Albă, Reiz și-a pus în gând să se răzbune pe cucernicul Ioan, care-l înfruntase în discuțiile purtate pe corabie. Pe atunci, Cetatea Albă și ținutul înconjurător erau stăpânite de tătarii nogai. Drept aceea, Reiz s-a prezentat la conducătorul cetății (numit și ighemon sau eparh), spunând că Ioan dorește să treacă la religia tătarilor. Desigur, dregătorul
s-a bucurat de această veste, poruncind ostașilor să aducă în fața lui pe negustorul din Trapezunt.
Fiind adus înaintea sa, dregătorul i-a grăit: „Am auzit că ai dori să îmbrățișezi străvechea noastră credință. Deci, alesule prieten, lepădându-te de credința cea în Hristos, în fața acestei adunări adaugă-te celor care se bucură de dragostea și de oblăduirea mea”.
Ioan a înțeles de îndată uneltirile lui Reiz, drept care a răspuns cu îndrăzneală eparhului:
„Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Hristos, căci ce-ar putea despărți inima mea de „Soarele dreptății” și de „Răsăritul cel de sus” și a mă întoarce în întunericul necunoștinței de Dumnezeu? Preaputernice eparhe, vorbele care ți s-au spus despre mine sunt mincinoase, sunt iscodiri răutăcioase. Eu nu voiesc să disprețuiesc bunătatea care mi-ai arătat-o, dar nu pot să mă lepăd de Hristos – lumina lumii”.
Cuvintele alesului creștin au îndârjit pe dregătorul cetății, considerându-le că disprețuitoare față de credința tătarilor. Drept aceea, a poruncit ca binecredinciosul Ioan să fie întins pe pământ și bătut cu toiege, socotind că în felul acesta îl va sili să treacă la religia lui. Spre surprinderea chinuitorilor săi, Ioan mărturisea cu și mai mult curaj credința cea adevărată zicând: „Binecuvântat ești Dumnezeule și preamărit ești Lumina în trei străluciri: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Să nu-mi fie mie niciodată a mă închină soarelui și focului, ci Părintelui luminilor și slavei celei neînserate. Mulțumescu-ți ție Hristoase, că m-ai învrednicit a-mi spăla păcatele cu sângele meu și a mă sfinți cu puterea Sfântului Duh spre dobândirea vieții celei veșnice. Aceasta este ziua în care bucuria mea este deplină, pe care nimeni n-o va lua de la mine. Dă-mi mie, Dumnezeule, să mă împărtășesc mai cu adevărat din slava zilei celei prealuminoase a împărăției Tale”. După ce a fost îndelung chinuit, a fost legat în lanțuri și aruncat în închisoare.
Plin de răni, a doua zi dimineață, a fost dus iarăși în fața ighemonului, care a încercat din nou să-l convingă să treacă la credința lui. Și de data aceasta, preavrednicul mărturisitor al lui Hristos s-a împotrivit zicând: „Numai cel ce rabdă până la sfârșit se va mântui, iar mie să nu-mi fie a mă sfinți și a mă încununa decât prin răbdarea chinurilor pentru mărturisirea lui Hristos, care a spus că „în lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea””.
Aceste cuvinte l-au mâniat și mai mult pe dregătorul păgân, care a poruncit ca Ioan să fie supus la chinuri și mai înfricoșate. A fost din nou întins la pământ și bătut, apoi legat de coada unui cal si tarat pe drumurile cetății, trupul fiindu-i astfel sfâșiat de pietre. Unul din chinuitori, văzând tăria în credință, cuprins de ură și de mânie împotriva mărturisitorului lui Hristos, a scos sabia și i-a tăiat capul. După unele știri, cel care l-a ucis ar fi un evreu. În felul acesta, noul mucenic al lui Hristos s-a învrednicit să se facă părtaș tuturor darurilor dumnezeiești și a dobândit „cununa vieții veșnice”.
Primele minuni
Ighemonul și ceilalți dregători tătari din cetate n-au dat voie creștinilor să ia cinstitul trup de pe drum și să-l îngroape după rânduiala creștinească. Dar Dumnezeu, în dragostea sa nemărginită față de aleșii săi, a trimis trei îngeri din cer care i-au tămâiat trupul.
Un necredincios din cetate, văzând această arătare a îngerilor în veșminte strălucitoare, a crezut că sunt preoți creștini, care, nesocotind porunca ighemonului, au venit să facă slujba prohodirii lui Ioan. A scos arcul și săgeata ca să tragă asupra lor, dar atunci s-a petrecut a doua minune, mâinile i-au rămas lipite de arc și de săgeată; a fost izbăvit de pedeapsa cerească numai după ce a mărturisit ce urmarea să facă.
Aceste minuni l-au înfricoșat pe conducătorul cetății, care a îngăduit creștinilor să ridice trupul lui Ioan și să-l înmormânteze după rânduiala creștină. A fost îngropat în cimitirul din Cetatea Albă.
Nevrednicul Reiz, fără să aibă mustrări de conștiință pentru uciderea lui Ioan, și-a pus în gând să mai săvârșească o nelegiuire. Văzând el însuși ce minuni s-au petrecut cu trupul lui Ioan, s-a gândit să-l dezgroape în ascuns și să-l ducă în țara sa, pentru că de asemenea revărsări de daruri minunate care aveau loc în jurul trupului său să se bucure concetățeni săi. Dar și de data aceasta s-a întâmplat o minune. Pe când încerca să-l dezgroape, noul mucenic i s-a arătat în vis preotului care slujea la biserică cimitirului, descoperindu-i gândul lui Reiz. Într-adevăr, mergând la cimitir, l-a surprins pe acesta cu oamenii, încercând să ia trupul lui Ioan. Drept aceea, preotul a înștiințat obștea credincioșilor din Cetatea Albă care au ridicat trupul neputrezit al noului mărturisitor al lui Hristos și l-au dus în altarul unei biserici din oraș. Rămășițele sale pământești, neputrezite și răspândind buna mireasmă, puteau fi considerate acum ca sfinte moaște. Ele au rămas în această biserică mai bine de 80 ani, revărsând multe daruri asupra creștinilor care veneau și îngenunchiau în fața lor, cerând mijlocirile sale în fața Părintelui ceresc[…]
Minunea cu tătarii
Se cunosc multe minuni săvârșite prin puterea rugăciunilor Sfântului Ioan. Câteva din ele sunt amintite de mitropolitul Petru Movilă al Kievului. De pildă, scria ca la 2 iunie 1622 Suceava era amenințată să fie cotropită de tătari. Locuitorii se refugiau în toate părțile. Preoții slujitori la biserica în care erau adăpostite moaștele au voit să ia racla să o ducă în cetatea Suceava, dar n-au putut să o ridice. Au înțeles că Sfântul nu voia să fie dus în altă parte și că-i va ocroti, încât au continuat să se roage că orașul să nu cadă în mâna cotropitorilor. Într-adevăr, o ploaie torențială a împiedicat pe tătari să mai asedieze orașul. Îndată după acest eveniment, mitropolitul și clerul ortodox au stabilit ziua de 2 iunie a fiecărui an să fie ziua de serbare a Sfântului Ioan cel Nou pentru întreaga Moldovă.
(După Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, sursa: http://sfantulioancelnou.srv.ro/)