Sfântul Ierarh Dionisie Erhan – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Sfântul Ierarh Dionisie Erhan, căci așa se numea din botez, s-a născut la 2 noiembrie 1868 în localitatea Bardar din județul Lăpușna, în apropiere de Chișinău, primind la botez numele Dimitrie. A învățat să scrie și să citească de la evlavioșii săi părinți Vasile și Andriana, iar râvna pentru citirea cărților sfinte i-a fost insuflată de călugării din Mănăstirea Suruceni, unde a intrat ca frate la 28 noiembrie 1883, pe când era de numai 15 ani.
Șaisprezece ani mai târziu de la închinovierea sa în acea mănăstire, la 25 septembrie 1899, a fost tuns monah cu numele Dionisie, după ce în prealabil, în 1890, a fost primit în ceata rasoforilor. La un an după primirea chipului îngeresc, în 1900, a fost hirotonit ierodiacon, iar patru ani mai târziu, în 1904, ieromonah. În 1908 i s-a încredințat egumenia mănăstirii, – el, din 1901, fiind economul mănăstirii –, iar din 1915 a fost numit stareț cu drepturi depline.
După ce în 1918 a primit rangul de arhimandrit, – în 1911 primise crucea aurită –, i s-a încredințat și ascultarea de exarh al mănăstirilor din Basarabia. Nu trebuie uitat că el a făcut parte din primul Parlament al României întregite prin Marea Unire de la 1918, ca senator al județelor Cetatea-Albă și Ismail. De aici se poate trage concluzia că și senatorii, și deputații – oamenii politici – pot ajunge sfinți.
Remarcându-se prin viața sa duhovnicească, dar și prin spiritul său autoritar și ferm în apărarea patrimoniului spiritual și național al țării, la 22 iulie 1918 a fost ales Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, cu titulatura „al Ismailului”, iar din 1923, după înființarea Episcopiei Cetății Albe-Ismail, i se va mai adăuga și titulatura de „Tighineanul”, fiind hirotonit arhiereu la 22 iulie 1918 de către mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934), însoțit de alți ierarhi invitați, în Catedrala mitropolitană din Iași; a fost confirmat în această demnitate prin decret regal.
În 1932, strămutându-se la cele veșnice Iustinian Teculescu, episcopul Cetății-Albe și Ismailului, mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei l-a desemnat pe Dionisie Tighineanul ca locțiitor al scaunului episcopal de la Cetatea-Albă și Ismail. Ulterior, la 18 aprilie 1934, în timpul Mitropolitului Nicodim Munteanu (1934-1939), – în prealabil, la 21 martie 1934, la Facultatea de Teologie din Chișinău i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa –, a fost confirmat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, după ce fusese ales în două runde de scrutin, în demnitatea de episcop titular al Cetății Albe și Ismailului. Instalarea sa în scaunul chiriarhal a avut loc la la 20 mai 1934, în palatul regal, cu participarea regelui Carol al II-lea.
În cei șase ani de episcopat, 1934-1940, vlădica Dionisie a inițiat și sprijinit restaurarea și zidirea de biserici, a intensificat viața duhovnicească prin înființarea de instituții pentru formarea clerului, a sprijinit înființarea de azile și orfelinate. De asemenea, a lucrat cu multă râvnă la creșterea și formarea duhovnicească a credincioșilor din eparhia sa.
După nefericitul Pact Ribbentrop-Molotov și cedarea Basarabiei, în 1940, vlădica Dionisie s-a refugiat în Țara Românească, încredințîndu-i-se pentru un an locotenența Episcopiei Argeșului.
La 1 septembrie 1941 demisionează din funcția de Episcop al Cetății Albe-Ismail din motive legate de starea precară de sănătate cauzată de vârsta înaintată. Se va retrage la Mănăstirea Suruceni, mănăstirea sa de metanie, pe care a găsit-o jefuită și devastată, unde, după câteva internări în Spitalul „Central” din Chișinău, la 17 septembrie 1943 s-a strămutat la cele veșnice.
Slujba de înmormântare a fost săvârșită, după Sfânta Liturghie, de către arhiepiscopul Efrem Enăchescu și episcopul Policarp Morușca, însoțiți de un numeros sobor de preoți și diaconi, precum și de mult popor.
Trupul său neînsuflețit a fost așezat într-o criptă sub streașina Bisericii cu hramul „Sfântul Mare Mc. Gheorghe” a Mănăstirii Suruceni. Pe piatra lui de mormânt, realizată probabil de un nepot de-al său, stă scrisă, în sinteză, viața sa: „Episcopul Dionisie Erhan (n. 1868 – d. 1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (1918-1932), Episcop al Ismailului (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-1941), răzăș din Bardarul Lăpușnei, luminatu-s-a singur prin învățătura cărții și fost-a cuvios călugăr din pruncie; stareț aici (Mănăstirea Suruceni) îndelungă vreme (1908-1934), viteaz în legea creștină strămoșească, neșovăielnic în dragostea de neam. Cald sprijinitor al tinerilor spre lumina cărții. Pildă de păstor duhovnicesc – cu grai frumos, cu râvnă sfântă până la moarte. Dormi în pace iubite părinte, frate și unchi”.
La 10 iulie 2018, când Mănăstirea Suruceni se afla într-un amplu proces de restaurare, cu binecuvântarea chiriarhului, a fost deschisă cripta ierarhului în care s-a aflat trupul său neputrezit. Deși rânduiala Bisericii prevede ca – în astfel de cazuri – trupul să fie reînhumat și dezgropat după alți 7 ani, obștea mănăstirii nu a mai considerat că trebuie respectată următoarea etapă, ci l-au îmbrăcat în veșminte arhierești și l-au așezat într-o raclă în Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” unde, în ziua de 17 septembrie, la împlinirea a 75 ani de la trecerea sa la cele veșnice, mitropolitul Vladimir al Chișinăului, însoțit de episcopul Ioan de Soroca, la sfârșitul Sfintei Liturghii, i-au făcut Slujba Parastasului, ultimul făcându-i-se înaintea proclamării locale a canonizării.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa de lucru din 25 octombrie 2018, la propunerea Sinodului Mitropoliei Basarabiei, ca urmare a demersurilor Episcopiei Basarabiei de Sud, l-a trecut în rândul sfinților, cu zi de prăznuire la 17 septembrie, ziua trecerii sale la cele veșnice. Racla cu sfintele sale moaște se află așezată spre cinsire și închinare în biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” a Mănăstirii Suruceni.