Sfântul Grigorie Decapolitul – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Viața Sfântului Grigorie Decapolitul (aprox. 790-842) a fost scrisă de diaconul Ignatie, unul dintre contemporanii săi. În limba română a fost tradusă după originalul grec; a mai circulat și o versiune în limba slavonă. Într-o formă mai restrânsă, viața sfântului este redată și în lucrarea Viața și petrecerea sfinților a mitropolitului Dosoftei al Moldovei.
Sfântul Grigorie Decapolitul s-a născut între anii 780-790 – nu se cunoaște cu precizie – la Irinopolis, oraș în Decapolea Isauriei (Iordania sau Siria de astăzi). Aghiografii nu rețin mai nimic despre familia și copilăria lui Grigorie și nici despre școlile absolvite, ci spun că „la vârsta de opt ani a fost dat la școală, unde s-a străduit vreme îndelungată să-și însușească cunoștințele necesare, făcând progrese remarcabile în acest sens”.
Ajuns la vârsta maturității, nu s-a căsătorit, – deși părinții Serghie și Maria îi găsiseră mireasă –, ci a preferat să se retragă în pustie. Acolo l-a întâlnit pe episcopul Decapolei – care părăsise scaunul episcopal din cauza persecuțiilor iconoclaste – căruia i-a cerut un sfat privind modul în care să-și împlinească dorința fierbinte de a se călugări. Episcopul i-a sugerat să intre mai întâi într-o mănăstire – nu se știe ce mănăstire i-a recomandat – pentru a se iniția în cele ale monahismului.
Nu a rămas multă vreme în mănăstirea sugerată de acel vlădică, ci, sfătuit de mama sa care după moartea soțului ei se călugărise, a mers într-o mănăstire în care se afla un alt frate al său. Însă nici în acea mănăstire nu s-a acomodat și a plecat într-o altă mănăstire din ținutul Decapolei, unde fratele mamei sale, Simeon, era egumen. Despre acesta s-a păstrat informația că a primit o bătaie soră cu moartea pentru că și-a permis să-i înfrunte pe stareț și pe cei din obște, adepți ai iconoclasmului.
Este cunoscut faptul că, în secolul al VIII-lea și în prima jumătate a celui de-al IX-lea, Biserica a avut mult de suferit din pricina intervențiilor unor împărați care, influențați probabil de atitudinea iudaismului și a islamismului față de icoane, doreau desființarea cultului icoanelor.
Prima persecuție a început sub Leon al III-lea Isaurul (717-741) – de altfel și primul împărat iconoclast – și s-a terminat în timpul domniei împărătesei Irina, când s-a întrunit Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea (787). Prin amintitul sinod s-a formulat învățătura de credință privind cinstirea icoanelor și a sfintelor moaște.
Cea de-a doua persecuție a avut loc mai târziu, încheindu-se în timpul împărătesei Teodora, printr-un sinod ținut la Constantinopol (843), care a validat integral hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice, restabilind astfel cultul sfintelor icoane și al sfintelor moaște.
Sfântul Grigorie Decapolitul a fost unul dintre cei care a avut un rol important în apărarea dreptei-credințe; a fost un fervent apărător al cinstirii sfintelor icoane. Așa se face că, după 14 ani de nevoință în mănăstirea din ținutul Decapolei și după o perioadă de aspră nevoință într-o peșteră din Munții Isaurei, a început o serie de călătorii misionare prin cetățile afectate de învățăturile iconomahilor.
Aria sa misionară a fost foarte vastă. A început cu Efesul, unde și-a petrecut toată iarna într-o mănăstire din acel ținut. De aici, în drum spre Constantinopol, a rămas pentru câtva timp în Prokonnesos, iar de acolo s-a oprit în orașul Enos, în Macedonia, unde a fost prins și bătut cu bestialitate. Scăpat cu zile ca prin minune, a luat corabia și a plecat spre Hristopolis (astăzi Kavala, în Grecia), iar de acolo a ajuns la Tesalonic, fiind găzduit într-o mănăstire. După câteva zile de misiune în acea mănăstire a plecat – împreună cu un ucenic de-ai săi care era călugăr – la Roma, pentru a cere sprijinul Bisericii de acolo împotriva iconoclaștilor.
La Roma s-a tăinuit pe sine, ascunzându-se într-o chilie vreo trei luni și cultivând pe de o parte virtuțile călugărești, iar pe de altă parte gândindu-se la noi strategii pentru apărarea dreptei credințe și a cinstirii icoanelor. Pentru că vindecarea unui demonizat i-a deconspirat prezența în acel loc, a plecat la Siracuza Siciliei, unde s-a nevoit o vreme într-o chilie dintr-un turn părăsit.
După o vreme a părăsit acel turn în care între timp își găsise adăpostul o femeie de moravuri ușoare, dar pe care – în urma unor discuții duhovnicești – a determinat-o să renunțe la practicile ei păcătoase. Și-a continuat călătoria spre Grecia prin Hidros (astăzi Otranto, în Italia), unde a fost prins și maltratat de ereticii iconoclaști care voiau să-l omoare. Însă, fiind prezentat episcopului locului, acesta l-a pus în libertate.
După eliberare s-a întors la Tesalonic, stabilindu-se în Mănăstirea „Sfântul Mina”, unde a fost hirotonit preot, pentru râvna sa misionară, el însuși mărturisind că pentru cinstirea sfintelor icoane a fost gata să primească moartea martirică.
Însă Dumnezeu voind să-l cheme la Sine, l-a cercetat, ca pe Iov odinioară, cu o boală grea. Nu a murit în Mănăstirea „Sfântul Mina”, ci la Constantinopol, unde se afla în vizită la unchiul său Simeon, aruncat în temniță pentru atașamentul neclintit față de cultul sfintelor icoane. La sosirea sa, bătrânul Simeon a fost pus în libertate. După 12 zile de la sosirea sa la Constantinopol, potrivit profeției sale, la 20 noiembrie 842, s-a strămutat la cele veșnice. De asemenea, după dorința sa, a fost înmormântat în mănăstirea ctitorită de Iosif Imnograful, ucenicul său din Constantinopol.
În acel loc, moaștele sale făcătoare de minuni – Ignatie diaconul, cel care i-a scris viața, menționează multe dintre vindecările săvârșite de el prin puterea rugăciunii, precum și multe dintre cuvintele de mustrare pe care le-a rostit împotriva ereticilor sau a necredincioșilor – au stat mult timp, probabil până în 1453, când capitala bizantină a căzut sub otomani. Atunci monahii acelei mănăstiri au dezgropat moaștele și le-au pus într-o raclă.
Pentru a nu fi profanate de păgâni, moaștele au ajuns în mâna unui demnitar, de la care banul Barbu Craiovescu, având cunoștință despre cinstirea de care se bucurau ele în rândul credincioșilor, le-a răscumpărat cu mare preț și le-a așezat, pe la 1498, în Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea, ctitoria sa, unde el însuși s-a călugărit, luând numele de Pahomie, și a rămas până la trecerea sa la Domnul, care a avut loc în anul 1525.
Într-o altă versiune – care aparține mitropolitului Matei al Mirelor și lui Paul de Alep – se menționează că, atunci când otomanii erau pe punctul de a cuceri Constantinopolul, călugării au luat racla cu moaștele Sfântului Grigorie și au trecut-o în Bulgaria sau în Serbia; acolo au așezat racla într-o mănăstire, fără ca să dea numele acelei mănăstiri. De la acea mănăstire, prin mijlocirea lui Mehmet-Bey, un sârb turcit, pașă a Nicopolei, le-ar fi răscumpărat, cu multă cheltuială, banul Barbu Craiovescu.
Moaștele făcătoare de minuni ale Cuviosului Grigorie Decapolitul – el a fost considerat sfânt încă din timpul vieții și recunoscut ca atare imediat după moartea sa – se află în țara noastră, la Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea, încă de la sfârșitul secolului al XV-lea. Ziua sa de pomenire este 20 noiembrie, în care a trecut la Domnul.