Sfântul Efrem Sirul (I)

Acest astru strălucitor al Bisericii a răsărit în Orient în îndepărtata cetate Nisibe (Mesopotamia) prin anul 306. Încă din fragedă tinerețe fu alungat din casa părintească de către tatăl său – preot păgân – din cauză că iubea Religia Creștină. Fu primit de Sfântul Episcop Iacob (prăznuit în 13 ianuarie) care îl învăță să iubească virtuțile și să se dedice neîncetat meditării asupra cuvântului lui Dumnezeu. Învățătura Sfintei Scripturi aprinse în el o flacără care îl făcu să disprețuiască bunurile și grijile acestei lumi pentru a-și înalta sufletul către bucuria bunurilor cerești. Credința și încrederea sa în Dumnezeu, de neclintit precum muntele Sionului, îl făcură să adopte un mod de viață nemaipomenit. Avea o curățenie a trupului și a sufletului care depășea limitele naturii umane și care îl făcea să țină sub stăpânire toate mișcările sufletului său, nelăsând nici un gând urât să se ițească în mintea sa. La sfârșitul vieții sale recunoștea că nu a vorbit niciodată de rău pe nimeni și nici nu a lăsat să scape din gura lui o singură vorbă fără noimă.
Căința Lepădându-se de toate, precum Apostolii, luptându-se ziua cu foamea și noaptea cu somnul, învăluindu-și faptele precum și vorbele în sfânta smerenie a lui Hristos, primi de la Dumnezeu harul căinței și al lacrimilor neîncetate, într-o asemenea măsură încât el ocupă în Corul Sfinților locul ales de „dascăl al căinței”. Printr-o minune ce se face cunoscută doar celor care se jertfesc cu totul Domnului, ochii săi fuseseră transformați în două izvoare nesecate de lacrimi. Ani întregi, zi și noapte, aceste ape luminoase, purificatoare și purtătoare de sfințenie, acest al doilea botez al lacrimilor, nu încetară să curgă din ochii săi, transfigurându-i fața într-o sclipire limpede, în care se oglindea prezența lui Dumnezeu. Plângea fără încetare pentru păcatele sale sau ale oamenilor, și uneori, când se lăsa purtat de contemplarea minunățiilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi, plânsul său se preschimba în lacrimi de bucurie. Ca un cerc misterios, în care nu ne putem da seama unde e începutul nici sfârșitul, gemetele nășteau în el lacrimile ; lacrimile, nășteau rugăciunea ; rugăciunea năștea propovăduirea, care era întreruptă de noi tânguiri. Citind încântătoarele sale discursuri despre căință sau descrierile atât de realiste ale Judecății de Apoi, chiar și inimile cele mai împietrite nu pot să nu se înmoaie. Pentru multe generații și până în ziua de azi, lecturile din Sfântul Efrem au făcut să curgă multe lacrimi, deschizând păcătoșilor calea pocăinței și a creștinării.
Viața în pustiu La ceva timp după Botezul său, pe la vârsta de 20 de ani, Efrem se retrase în pustiu, fugind de agitația orașului pentru a sta de vorbă în liniște cu Dumnezeu și pentru a trăi în preajma Îngerilor. Trecea dintr-un loc în altul, neînrobit de nimic, îndreptându-se într-acolo unde îl conducea Duhul Sfânt, spre ajutorul lui și al fraților săi. Astfel ajunse în cetatea Edesa în pelerinaj, fiind în căutarea unui om sfânt cu care să ducă o viață de călugărie. Întâlnind în calea sa pe o femeie desfrânată, el se prefăcu atunci că îi acceptă propunerile și, spunându-i să îl urmeze, o conduse spre piața publică, în loc să caute un loc retras potrivit păcătuirii. Prostituata îi atrase atenția: „De ce mă aduci aici? Nu te rușinezi să te vadă lumea?” Sfântul îi răspunse : „Nefericito, te temi de ochii oamenilor : de ce nu te temi de privirea lui Dumnezeu care vede totul și care va judeca în ultima zi faptele noastre și gândurile noastre cele mai ascunse?”. Cuprinsă de teamă, femeia se căi și se lasă condusă într-un loc care să fie de ajutor mântuirii ei. După câțiva ani petrecuți în Edesa Sfântul Efrem se întoarse să trăiască în pustiu. Cum auzise laudele aduse virtuților Sfântului Vasile, Dumnezeu îi arătă într-o revelație că Episcopul Cezareei se asemăna cu o coloană de foc care unea pământul cu cerul. Fără să mai zăbovească, Efrem plecă spre Capadocia. Ajunse în Cezarea în ziua Bobotezei și intră în biserică în momentul în care era oficiată Sfânta Liturghie. Deși nu înțelegea grecește, fu cuprins de admirație văzându-l pe marele Episcop propovăduind, căci vedea un porumbel alb pe umărul acestuia, care îi șoptea la ureche cuvinte dumnezeiești. Același porumbel îi vesti Sfântului Vasile prezența în mulțime a umilului ascet sirian. Trimise după el, vorbiră câteva minute în Altar și, ca răspuns la cererea lui, primi de la Dumnezeu ca Efrem să vorbească dintr-odată în grecește ca și cum ar fi cunoscut această limbă dintotdeauna. Apoi îl ordonă Diacon, și îl lăsă să plece în patria lui.
„Slujitorul” În acele timpuri începu un lung șir de războaie între Romani și Perși (între 338 și 387), în tot regatul persecuții fără îndurare fură organizate împotriva creștinilor, considerați drept aliați ai romanilor. Aflând în pustiu de suferințele fraților săi, Sfântul Efrem se întoarce atunci la Nisibe pentru a le veni în ajutor prin faptele și cuvintele sale. Încă din copilărie îi fu revelată chemarea lui Dumnezeu, printr-o viziune cu o viță de vie roditoare crescând de la gura sa și umplând întreg pământul. Toate pasările cerului veneau să se așeze și să se îndestuleze din fructele sale și cu cât ciuguleau mai mult cu atât via se umplea de struguri.
Harul Duhului Sfânt îl umplea cu o asemenea abundență încât atunci când se adresa poporului limba sa nu mai prididea să profereze gândurile cerești pe care i le inspira Dumnezeu, și părea ca prins de bâlbâială. De aceea adresa lui Dumnezeu această rugăciune surprinzătoare: „Reține, Doamne, valurile harului tău!”.
Când nu se ocupa cu învățatul altora pentru a întări credința împotriva păgânilor și ereticilor, se punea cu umilință în serviciul tuturor, ca un adevărat diacon, asemeni lui Hristos care s-a făcut „slujitorul” nostru.