Sfântul Arhidiacon Ștefan – Cuvântul Înaltpreasfințitul Părinte Calinic

Sfântul Arhidiacon Ștefan este unul dintre cei șapte diaconi, alături de Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena și Nicolae, prozelit din Antiohia, care au fost aleși de mulțimea ucenicilor în vederea degrevării apostolilor de responsabilitățile privind activitățile filantropice.
Dumnezeu i-a ales pe acești mărturisitori ca pe niște iconomi care știu să chivernisească bine cele ce le sunt încredințate. De altfel, motivul alegerii și hirotoniei lor se găsește consemnat în Faptele Apostolilor, în capitolul 6, versetul 1: „Eleniștii (iudei) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi”. Cârteau, pentru că apostolii nu mai răzbeau să facă față la mese, obștea creștinilor sporind de la o zi la alta. Așa că cei șapte au fost chemați să descopere fericirea veșnică în iubirea și slujirea aproapelui.
Sfântul Ștefan – Stephanos, un nume provenit din aramaicul Kelila, care în limba greacă înseamnă „coroană” – era un iudeu elin, „bărbat plin de credință și de Duh Sfânt” (Faptele Apostolilor 6, 5), care „plin de har și de putere, făcea minuni și semne mari în popor” (Faptele Apostolilor 6, 8). Era format la școala lui Gamaliel, profesorul lui Saul, devenit mai târziu Pavel.
Sfântul Evanghelist Luca spune despre Sfântul Ștefan că nimeni nu putea „să stea împotriva înțelepciunii și a Duhului cu care el vorbea” (Faptele Apostolilor 6, 10). Era o înțelepciune care izvora din comoara înțelepciunii și a cunoștinței lui Hristos (Coloseni 2, 3). De aceea, avea o înțelepciune de invidiat. Și aceasta se vede din cele puse la cale de unii din sinagoga numită a liberților, adică a celor ce proveneau din rândurile cirenenilor și ale alexandrinilor sau ale celor din Cilicia și din Asia (Faptele Apostolilor 6, 9), care îl acuzau pe Ștefan că ar fi grăit blasfemii împotriva lui Moise, împotriva Legii, a datinilor și chiar a Templului (Faptele Apostolilor 6, 13).
Pe fondul acestor acuze, l-au dus în Sinedriu (Faptele Apostolilor 6, 12), constituit ad-hoc, ca și în cazul procesului lui Iisus, cu același complet de judecată. Și ca să le demonstreze că acuzele lor erau nefondate, Ștefan le-a ținut una dintre cele mai profunde cuvântări, consemnată fără economie de cuvinte de Sfântul Evanghelist Luca, autorul Faptelor Apostolilor (cap. 7).
Cuvântarea Sfântului Ștefan este structurată astfel: în prima parte (Faptele Apostolilor 7, 1-19) le-a vorbit despre patriarhii Avraam, Isaac, Iacov, precum și despre Iosif care a fost vândut de frații săi în Egipt, din invidie; în partea a doua, le-a vorbit despre istoria poporului ales în timpul lui Moise (Faptele Apostolilor 7, 20-46); iar în partea a treia, le-a vorbit despre templul lui Solomon, inițiat de regele David, criticând totodată comportamentul celor împietriți la inimă și a celor netăiați împrejur, care stau împotriva Duhului Sfânt, aducându-le aminte de comportamentul părinților lor față de proroci și de Legea primită de la îngeri, pe care n-au păzit-o (Faptele Apostolilor 7, 47-53).
Naratorul spune că în timp ce Ștefan le vorbea, „fața lui [era] ca o față de înger” (Faptele Apostolilor 6, 15). Iubirea lui Dumnezeu îl transfigura.
Discursul lui Ștefan, expus într-o manieră impecabilă, cu o logică de piatră prețioasă, i-a scandalizat și mai mult pe acuzatorii săi, grăbind astfel uciderea cu pietre a diaconului Pietrei din capul unghiului, care este Hristos.
Atunci Ștefan, fiind plin de Duhul Sfânt, – și nu de mustul invidiei și al răutății, precum cei din Sinedriu –, privind spre cer, ca o supremă argumentare a adevărului propovăduit, a exclamat: „Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Faptele Apostolilor 7, 56).
Însă ei, strigând cu glas mare și neputând suferi cele auzite, și-au astupat urechile și într-un cuget s-au năpustit asupra lui. Și scoțându-l afară din cetate, pentru că acolo, în cetatea sfântă, care era numită și cetatea păcii – Ierusalim, nu aveau voie să ucidă pe cineva, l-au lovit cu pietre pe Ștefan, care sub lovituri se ruga și zicea: „Doamne, Iisuse, primește duhul meu!”. Și îngenunchind, a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Și zicând acestea, a murit.” (Faptele Apostolilor 7, 57-60). Adică a intrat într-un alt plan al existenței, cel al Împărăției lui Dumnezeu.
Martor al celor întâmplate, care de altfel păzea hainele celor implicați în linșaj, aprobând în inima sa fapta ucigașilor, nu era altul decât Saul. Se pare că Saul era rudă cu arhidiaconul Ștefan, pentru că hainele celui omorât cu pietre erau încredințate unei rude.
Acum se împlineau spusele lui Hristos, rostite cu diferite ocazii: „Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni.” (Ioan 15, 20).
Din cartea Faptele Apostolilor aflăm că „bărbați cucernici au îngropat pe Ștefan și au făcut plângere mare pentru el” (8, 2). Nu se precizează dacă aceștia erau elini sau iudei.
Mormântul Sfântului Ștefan a rămas timp de câteva secole necunoscut. Abia în anul 415 i s-a arătat în vis unui anumit preot, pe nume Lucian, locul în care a fost înmormântat. Moaștele Sfântului Arhidiacon Ștefan au fost scoase la lumină din mormântul aflat la Caphar Gamala, la aproximativ 32 km de Ierusalim, spre nord, și duse la început în biserica de pe Muntele Sion, în ziua de 2 august, zi ce apare consemnată și în Sinaxare.
În 460 au fost mutate în biserica ridicată în 444 de împărăteasa Eudoxia, soția lui Teodosie al II-lea, în afara Porții Damascului, adică în locul unde, potrivit tradiției, a avut loc martiriul Sfântului Ștefan.
În secolul al XII-lea a apărut însă o altă tradiție, conform căreia Sfântul Arhidiacon Ștefan ar fi fost martirizat lângă poarta numită mai târziu Poarta Sfântului Ștefan.
Moaștele au fost duse apoi la Constantinopol și, de aici, la Roma, fiind așezate în Biserica „Sfântul Lavrentie”. Părticele din moaștele Sfântului Ștefan se află și în Moldova, de exemplu la Mănăstirea Secu sau la biserica din incinta Spitalului Județean Suceava.
Ruinele bisericii ridicate de împărăteasa Eudoxia au fost descoperite spre sfârșitul secolului al XX-lea și un nou edificiu a fost ridicat de călugării latini pe vechile temelii. De altfel, astăzi majoritatea locurilor sfinte se află în custodia călugărilor franciscani. Nu lipsesc însă nici lăcașurile de cult ortodoxe, în care candela credinței martirilor din Țara Sfântă nu s-a stins niciodată.