Serialul interminabil al rușinii

Alaltăieri, ceea ce așteptam să fie un triumf în pas alergător, dată fiind prestația celor două echipe cu exact o săptămână mai înainte, s-a transformat într-un nou episod de suferință, cu draci, cu migrenă, cu înjurături. La Cluj, în meciul încheiat cu 3-1, diferența dintre cele două fusese cosmică, așa că în mod logic mă gândeam la alte goluri și implicit la spectacol. Când colo, ce ne fu dat să vedem? O bandă de apatici, aparent insolați, lipsiți de orice urmă de chef de muncă, așteptând în letargie totală finalul unui meci care să le consfințească superioritatea și implicit calificarea într-un alt tur preliminar… în care deja era calificată la acea oră următoarea noastră adversară, ditamai campioană… Gibraltarului! Am văzut nu o echipă de fotbal, ci o gașcă de băieți parcă ieșiți la o dezmorțealădupă o beție monstru, în care absolut nimeni nu părea dispus la efort. Daaa, e cald, e vară, e valul african, e… multe! Numai fotbal nu e. La noi, zic, fiindcă la ăilalți, atât cât puteau ei să arate, era. Și înainte de orice, era muncă, era dăruire, era dorință. De la Arlauskis, care ațipise în poartă când a luat golul ăla cu capul, de pe la 11 metri, și până la Deac, „cel mai tehnic” și mai nu știu cum dintre fotbaliștii români încă în viață (conform grohăielilor comentatorilor care, și alaltăieri, au văzut alt meci decât am văzut noi, toți ceilalți!), care a bătut chiar și un corner cu măiestria-i cunoscută (!), n-am văzut niciun „ceferist” cu ceva treabă pe acolo. Să fi fost influența lui Șumi, care și el grohăise că nu-l interesează cum, ci doar să se califice!? Na, că i-a împlinit visul UEFA, care a anulat dublarea golului din deplasare… că altfel era deja retrogradat în Conference League! Văzând acest meci oribil, ne vine mai ușor să înțelegem la ce nivel rușinos suntem, și de ce am ajuns să ne bucurăm că ne-am calificat în dauna lui… Nimeni, ceea ce ne dă șansa să întâlnim în următorul tur… Gibraltarul!