Sentimente

Zilele trecute, un cititor m-a întrebat ce planuri de viitor poate avea un emigrant român, de zece ani în Italia.
Vreau să răspund cu o caracterizare a emigranților români, din punct de vedere al felului în care aceștia percep de departe, după o anumită perioadă de timp, țara de origine.
Astfel sunt tentat să împart emigranții români în patru categorii.
Prima categorie este cea a românilor care-și „trăiesc clipa”. Adică, odată ajunși pe tărâmul „mirific” al străinătății, încearcă să se bucure la maxim de toate plăcerile și facilitățile pe care sistemul occidental le oferă. Și deci încearcă să nu-și refuze nimic, de la distracția în discoteci la ieșirile în natură, de la călătoriile spre locuri exotice la achiziționarea de gadget-uri tehnologice, mașini luxoase și îmbrăcăminte de ultim răcnet al modei.
Prinși ca de o euforie a vieții în occident românii din această categorie nu au timp să-și pună întrebări despre viitor și nici nu prea au timp să se gândească la țara de origine, România fiind percepută doar ca un loc în care visele sunt irealizabile.
În a doua categorie aș include emigranții români care simt că au găsit în Italia adevărata casă sau adevărata patrie.
Acești români vor încerca, și de cele mai multe ori vor reuși, să se integreze perfect în societatea italiană. Copiii acestor români sunt educați după metode italiene (pe care eu, drept să spun, le consider greșite), nu vorbesc aproape de loc românește și știu puține, foarte puține lucruri despre România.
Românii din această categorie se simt mai mult italieni decât români și, în consecință, în planurile lor de viitor nu există varianta unei reîntoarceri și restabiliri în România.
A treia categorie de români emigranți este formată dintr-un grup destul de numeros de persoane din cea mai joasă speță, adică denigratorii. Această specie de emigranți români consideră că simplul fapt de a emigra conferă superioritate față de românii rămași acasă.
Românii denigratori își exprimă simțămintele pe diverse forumuri dar mai ales în rubricile de comentarii ale ziarelor românești.
Sub anonimatul unor pseudonime acești români nu scapă nici cea mai mică ocazie de a critica țara de origine și orașul natal, dar și poporul din care fac sau au făcut parte.
Din păcate, denigratorii nu propun soluții constructive la problemele economico-socio-culturale ale României ci se limitează doar la concluzii ironic-mitocănești de genul „România țară de rahat”, „Suceava cătun european” sau „Românii, popor de hoți și proști”.
Dacă prima și a doua categorie sunt de înțeles, existența celei de-a treia categorie este peste puterile mele de înțelegere.
Refuz să înțeleg motivele pentru care unele persoane renegă cu ușurință prietenii, foștii colegi, părinții, frații, locurile natale, etc..
Și de aceea nu voi continua să vorbesc despre românii denigratori. Risc să-mi stric buna dispoziție.
Prefer să scriu despre a patra categorie de români emigranți.
Din fericire sau poate din păcate, fac parte și eu din această categorie.
O categorie a românilor care după 5, 10, 15, 20 de ani de pribegie nu lasă să treacă măcar o zi din viața lor fără să viseze la întoarcerea acasă.
Români care mențin prin toate mijloacele legăturile cu țara de origine.
Români care speră că într-o bună zi vor reuși să schimbe în bine destinul unei țări.
Români care consideră că a renunța la propria țară pentru o țară în care se trăiește mai bine este echivalent cu a-ți schimba propria mamă pentru o mamă mai frumoasă.
Români…adevărați.
Moșgavrilă, de 10 ani emigrant în Italia