Hramul are o întreită semnificație în viața Bisericii, și a comunității:
a) religioasă;
b) morală;
c) unitate națională;
a) Semnificația religioasă
Hramul împlinește același rol în viața bisericii ca și îngerul păzitor în viața particulară a credincioșilor. El este paznicul bisericii, este primul care se îngrijește de soarta ei. El veghează neîncetat pentru trăinicia bisericii în istorie, căci aceasta este mireasa lui Hristos.
Hramul ocrotește Sfîntul locaș, apărîndu-l de calamități: foc, apă, cutremure, războaie, distrugeri, profanare și înjurături, de vrăjmașii văzuți și nevăzuți ai dreptei credințe.
Hramul priveghează continuu la viața spirituală a credincioșilor, care vin cu regularitate în sfîntul lăcaș, cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste. Acestora le dă milă și ajutor, îi scapă de necazuri și nevoi, de dureri și suferințe.
Hramul Bisericii este modelul viu de urmat în pelerinajul nostru pămîntesc prin viața harică a sfintelor taine, prin care creștem în Hristos, intrăm în comunitate de viața fericită cu Sfînta Treime, ne îndumnezeim. Prin hram ajungem îngeri luminați în trup, una în sfințenie, după care tînjește sufletul credinciosului drept -măritor. Cînd credinciosul exclamă: „Mă duc la hram!”, semnificativ mărturisește – mă duc să mă unesc cu viața de har a hramului, a sfîntului comemorat, să mă sfințesc și să fiu fericit!
În timp ce îngerul păzitor al credinciosului se îngrijește de salvarea unui singur suflet creștinesc, hramul bisericii ocrotește viața și se îngrijește de mîntuirea tuturor credincioșilor bisericii. El strînge laolaltă conștiința tuturor credincioșilor bisericii sub stindardul izbăvitor al Sfintei Cruci, pentru realizarea supremului ideal, îndumnezeirea tuturor întru Hristos, Domnul.
De aceea, la hram, se face pomenirea ctitorilor și binefăcătorilor sfîntului locaș, ca Domnul să le răsplătească potrivit faptelor lor minunate, împlinite în viața lor pămîntească.
b) Semnificația morală
Semnificația morală a hramului rezultă din cea religioasă. Unitatea de credință și viața întru Hristos, a celor mulți care se aduna „la hram”, creează conștiința interdependenței familiale, conștiința fraternității creștine, făurită prin puterea iubirii lui Hristos. Izvorul său este participarea activă la rugăciune în comun pentru implorarea, sub aceeași cupolă, a harului ceresc care-I aduce de sus ajutor, milă și spor pentru toți, în toate cele bune, ocrotește în necazuri și dureri, scapă de primejdii și încercări.
c) Semnificație – unitate națională
În istoria bimilenară a poporului român, hramul bisericilor a avut și are si o adîncă semnificație de unitate națională.
Hărăziți de Dumnezeu a fi creștini încă de la naștere, în toate provinciile României Mari: Țara Românească, Moldova și Transilvania, trei surori din aceeași mamă, poporul român a avut și păstrează aceeași credință în Hristos, aceeași limbă, tradiții și obiceiuri. Prin sfintele locașuri de închinăciune, și prin sfintele mănăstiri, presărate prin munți, și pe tot întinsul pămînt străbun, din evlavia voievozilor și a credincioșilor cucernici de la sate, tîrguri și orașe, poporul român și-a păstrat limba, obiceiurile și legea străbună, tradițiile și datinile moștenite din moși strămoși, aspirații și idealuri comune; această valență de unitate națională manifestîndu-se în deosebi cu prilejul pelerinajelor „la hram”. Aceste pelerinaje au fost izvoare de credință, o reînviere a elanului religios-moral al credincioșilor, ocazie de strîngere a legaturilor de fratietate dintre toți românii.
Pelerinajele la hram, și la praznicele de cinstire și venerare a moaștelor sfinților, trebuie să aibă, alături de sfintele Taine ale Bisericii, un loc central în viața duhovnicească a credinciosului drept-măritor. (Părintele Constantin Alecse)
