Sensul culturii în lumea contemporană ( III )

Încă ceva – continua Noica: cultura e singura zonă a cunoașterii contemporane în care te poți baricada împotriva matematicilor care cuceresc totul. Cultura face posibilă, încă, rezistența la matematici. Matematicile sunt foarte bune, dar nu pot explica (și nici nu și-o propun) individualul. Or, cultura dă socoteală de individual, iar pe linia aceasta ea poate furniza încă lumii moderne o „mathesis” nematematică, o cunoaștere nematematică.
Surprinzător este însă al treilea codicil al lui Noica: cultura e singurul teritoriu în cuprinsul căruia te poți baricada împotriva iubirii!
Iubirea e o temă care te urmărește pretutindeni în viață; doar blindat în spațiul culturii poți avea aerul că o eludezi, că o poți uita. Există, într-adevăr, forme de cultură care suferă de o anumită glacialitate. Cultura se poate face la temperaturi scăzute, cu briciul unei minți reci, străine de orice patos. Există un limfatism implicit al omului de cultură, o scădere de potențial care-l face să poată amâna indefinit experiențele esențiale ale vieții. De-aici și incapacitatea culturii de a statua o morală: o morală nu e posibilă decât ca dedusă dintr-o experiență a iubirii, dintr-o angajare, din aderență la un crez, la o doctrină, la un om, la un zeu.
Din tot ce am spus până acum rămâne, cred, în picioare o rezervă de principiu față de cultură: ea e într-o anumită inadecvare față de real, fie că plonjează în posibil, fie că e de tip consolator, fie că aduce cu sine o prea largă libertate, fie că e doar o baricadă împotriva matematismului generalizat sau împotriva patosului zilnic.
E vorba, oricum, de o inadecvare: o nobilă, foarte nobilă speță a inadecvării, datorită căreia însă cultura nu ne poate ajuta în problemele esențiale, în momentele cheie ale vieții. E clar că ea nu e un domeniu autonom: mai trebuie ceva dincolo de cultură, ceva care să o susțină și care să ne susțină pe noi înșine o dată cu ea. Altfel, cultura intră într-un proces de degenerescență, cu rezultate destul de grave. O întruchipare degradată a culturii e, de pildă, „culturalul”, omul de cultură de proastă calitate, care capătă diferite chipuri: unul din ele e omul livresc, omul care trăiește prin delegație, care, neavând nimic de spus, răspunde la orice întrebare printr-un citat.
E o formă catastrofală a culturii, o formă care depersonalizează și care substituie inteligența prin memorie. Ea are, desigur, nimbul erudiției, dar n-am înțeles niciodată cum poate fi cineva admirat pentru erudiție, ca și cum e un lucru nemaipomenit să ții minte în devălmășie tot felul de dracii de care n-ai nevoie.
O altă degradare a culturii este estetismul de un anumit tip. Există o specie de intelectuali, foarte grațioși, pentru care totul trebuie preluat în sfera culturii; ei au un fel de a reduce orice la fasonul salonard al unui mic bun-gust cultural. Sunt oameni pe care îi recunoști după felul în care își recoltează citatul. La personajul livresc ne supără cantitatea citatului, la cestilalți ne supără iresponsabilitatea utilizării lui și o totală lipsă de criterii în selecționarea citatului. Sunt oameni care într-o singură frază, de pildă, îi citează – cu o entropică simpatie – pe Mallarmé, pe Marx și pe Origen. Un om de cultură care nu simte ca acești trei autori nu pot fi citați într-o singură frază, ca niște simple ornamente retorice, e un om de cultura ratat, un om fără instinct cultural. El omogenizează, prin lipsa lui de discernământ, tocmai ceea ce e, prin definiție, neomogenizabil.
Să fim un pic pedanți și să facem nițică etimologie. Căci cultura are, poate, o evoluție proastă și pentru că are o origine, să zicem, discutabilă. Ca termen, „cultura” a apărut în ambianță latină. Grecii n-aveau un cuvânt pentru cultură și e păcat ca n-aveau, căci dac-ar fi avut, altfel ar fi arătat, poate, cultura lumii. Există, în grecește, termenul „paidéia”, care înseamnă mai curând educație sau ceva de genul ăsta, referindu-se la formația globală a omului, de la gimnastică și muzică până la filozofie. Dar nu era „cultură” în sensul oarecum „administrativ” pe care l-a căpătat cuvântul la Roma. Se pare că Cicero a folosit cel dintâi cuvântul „cultură” în sensul în care îl folosim și noi astăzi, derivându-l dintr-un verb latin, din „co_le_re”, care însemnă „a cultiva pământul”. Cultura era la Roma – o spun cu oarecare malițiozitate – o formă de agricultură, un fel de a îngriji valori deja existențe. Cultul zeilor însemnă același lucru: a cultiva sanctuarul în care se oficia, a cultiva dogma însăși. Or, ideea asta a culturii înțelese ca administrare de valori deja existente sugerează, de la bun început, sterilitatea culturii. De altfel, cultura romană a fost un fel de a face agricultură pe ogorul grecesc. Nu întâmplător, așadar, cuvântul acesta s-a născut la Roma: romanii cam asta au făcut, cel puțin până la un punct: au administrat valorile altora. Și astăzi, încă, a face cultură înseamnă nu o dată a manipula valori care nu-ți aparțin, cu care nu te identifici integral, cu care nu comunici în mod autentic, deși manipularea lor îți dă un suspect sentiment al propriei competențe.
(Andrei Pleșu)