Semnificația Sfintei Cruci

Pe 7 martie, duminică, Biserica Ortodoxă se va afla în a treia Duminică a Postului Mare, închinată Sfintei Cruci. Cinstirea Sfintei Cruci în această duminică din Postul Mare a fost instituită la Constantinopol în secolul al VIII-lea, având dată variabilă. Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață, că, după cum în mijlocul Raiului era sădit Pomul Vieții, tot așa în mijlocul Postului Mare al Sfintelor Paști este prăznuită sărbătoarea Sfintei Cruci ca simbol al Răstignirii și Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos și stindard al credinței noastre.
Crucea, semnul biruinței
Crucea este, în înțeles material, lemnul pe care S-a răstignit Mântuitorul Hristos. În sens spiritual, crucea presupune un mod de existență, din a cărui înțelegere derivă foarte multe adevăruri mântuitoare. Înțelegerea acestor adevăruri și proiectarea realității în perspectiva Crucii îl pot ajuta pe creștinul de astăzi să-și reorienteze cursul vieții pământești spre viața veșnică și să trăiască bucuria Învierii încă din această lume. Încă din secolul al II-lea, creștinii erau cunoscuți drept crucis religiosi („închinătorii crucii“). Prefigurată în Vechiul Testament prin diferite obiecte sau semne, Sfânta Cruce (lat. crux, gr. stauros) devine, în Noul Testament, din instrument de tortură și blestem, altarul de jertfă al lui Hristos, sfințit cu însuși Sângele Său, mijlocul proslăvirii Sale, semnul biruinței și „armă asupra diavolului“, fiind totodată semnul ce se va arăta pe cer la cea de-a doua venire a Domnului.
Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevărată pentru oamenii din toate timpurile
Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevărată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost și jertfa adevărată, și preotul care a adus-o, câștigând de fapt mântuirea noastră. „Iar Hristos venind Arhiereu bunătăților viitoare, nu prin sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său a intrat El o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, și a dobândit o veșnică răscumpărare. Că de vreme ce sângele taurilor și al țapilor și cenușa de junince, stropind pe cei spurcați, îi sfințește spre curățirea trupului, cu cât mai vârtos sângele Lui Hristos, Care prin Duhul cel veșnic S-a adus Lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană; va curți cugetul nostru de faptele cele moarte ca să slujiți Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 11- 14).
În această privință Sf. Chiril al Ierusalimului spune: Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin sângele crucii pe cele din cer și pe cele de pe pământ (Col. 1, 20). Din pricina păcatelor eram dușmanii lui Dumnezeu și Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din două: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Și îndeplinește spusele, să-i omoare pe toți, sau să anuleze hotărârea, ca Unul ce este iubitor de oameni. Totuși privește la înțelepciunea lui Dumnezeu! A menținut că adevărata și hotărârea, și Și-a arătat cu putere și iubirea de oameni. În trupul răstignit pe lemnul crucii Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate și să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era o oaie necuvântătoare. Nu era înger numai, ci Dumnezeu întrupat. Nu era atât de mare nelegiuirea păcătoșilor, pe cât de mare era dreptatea Celui care a murit pentru noi(Cateheza XIII, trad. cit., vol. II, p. 349)
Hristos s-a jertfit pentru noi tocmai răstignit pe cruce
Mântuitorul Iisus Hristos s-a jertfit pentru noi tocmai răstignit pe cruce, pentru mai multe pricini, după cum se precizează în Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă. Astfel, s-a jertfit pe cruce ca să moară înălțat spre cer, dar cu privirea și cu brațele deschise spre lume, arătând că Se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire față de lume; ca să moară cu încetul și deci ca patima Lui, răbdată fără cârtire, să fie mai îndelungată și ca sângele Lui să se scurgă stăruitor peste păcatele lumii, spre a le spăla; dar mai ales pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era moartea cea mai rușinoasă (Deut. 21, 23; Gal. 3, 13), și la ea erau osândiți cei mai mari tâlhari. Prin aceasta s-a arătat până unde coborâse ticăloșia noastră, încât am fost în stare să socotim pe Cel ce era bunătatea întrupată ca pe cel mai rău, încât am fost în stare să ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu și lucrare împotriva Lui, răstignirea lui Iisus Hristos de către oameni, fiind cea mai dușmănoasă faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă faptă a păcatului din om. Chiar în această decădere s-a arătat, în același timp, și pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastră. În același timp, în suferirea morții celei mai rușinoase din partea Fiului lui Dumnezeu, s-a arătat cât de totală a fost smerenia și iubirea Lui pentru noi. Așadar, de câte ori ne gândim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie să ne aducem aminte de grozăvia păcatelor noastre, arătate chiar în această faptă rușinoasă a noastră, dar, în același timp, de iubirea nemărginită a Domnului, Care a spălat păcatele noastre tocmai în clipa când noi ni le arătam în fapta cea mai ticăloasă.
Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului omenesc cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului și pe ea iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sf. Maxim Mărturisitorul zice: «Acesta a fost, așadar, scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii și fariseii puși la lucru de el. Astfel, prin faptul că S-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă și a scăpat lumea de stăpânirea lui» (Cuvânt ascetic, cap. XIX, Filoc. II, p. 9.)
(sursa: Basilica)