Semnificația rugăciunii „Împărate ceresc, Mângâietorule” ( I )

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului,
…Care pretutindenea ești și toate le împlinești,
…Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață,
…vino și Te sălășluiește întru noi,
…și ne curățește de toată întinăciunea
…și mântuiește, sufletele noastre,
…Bunule.
Iată rugăciunea către Sfântul Duh cea mai răspândită în Biserica Ortodoxă. Nu se începe nici o lucrare importantă, nici în biserică, nici în lume, înainte de a o spune.
În Biserică, ea este rugăciunea care introduce orice altă rugăciune, pentru că orice rugăciune adevărată se face în suflarea Duhului. „Însuși Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci însuși Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite (Rom. 8, 26). Sunt cuvinte importante pentru rugăciunea noastră într-o lume în care numai Duhul poate să unească văzutul cu nevăzutul care, spune Maxim Mărturisitorul, trebuie să se simbolizeze reciproc – imagine hristică [Mistagogia 2].
Hristos există cu adevărat în Duhul Sfânt, pe care ni-L împărtășește. Trupul său eclezial este locul de unde izbucnește sau dimpotrivă se prelinge în taină, picătură cu picătură, această împărtășire. Dacă Hristos este uns prin Duhul, va fi și trupul său, adică Biserica, ale cărei mădulare, „hristificate” vor deveni, în Hristos, un neam de profeți. Dacă Cincizecimea începe în ziua pe care o descriu simbolic Faptele Apostolilor, ea nu se și sfârșește atunci, ci continuă, se desfășoară sau se ascunde, într-un elan de nestăpânit către ultim, uneori tainică, alteori vizibilă, pregătind și anticipând în euharistie și în oamenii euharistici, întoarcerea tuturor la Hristos.
– Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului
Cuvântul „împărat” afirmă dumnezeirea Duhului, așa cum a făcut-o în anul 381 cel de-al doilea Sinod ecumenic. Duhul nu este o putere anonimă, creată sau necreată, El este Dumnezeu, un „mod” unic de „subzistență” a dumnezeirii, un tainic „ipostas” divin.
„Împărate ceresc”: acest ultim cuvânt desemnează aici „Marea Dumnezeirii” din tradiția siriacă. Împăratul este Cel care domnește. Duhul Tatălui, care se odihnește în Fiul, „Împărăție a Tatălui și Ungere a Fiului” spune, alături de mulți alții, sfântul Grigorie de Nyssa [Despre rugăciunea duminicală, 3 Cf. Paul Florensky, La Colonne et le Fondement de la verité, tr. Lousanne, 1975, p. 94s] – domnește adică slujește comuniunea ipostasurilor divine din care, după tradiție și în conformitate cu Scripturile, El este Cel de-al treilea. Există Tatăl, Unul, Fiul este Celălalt și depășirea oricărei opoziții se face în al Treilea, nu prin dizolvarea Celuilalt într-Unul, cum se pare că este cazul cel mai adesea în spiritualitățile asiatice și în gnoze, ci printr-o diferență întreit sfântă, fără cea mai mică exterioritate.
În același timp, acest Împărat vine la noi ca să ne împărtășească de ceresc, să ne mângâie, să ne dăruiască viața ca rezultat al Învierii. De aceea Hristos îl numește în Evanghelia lui Ioan, în cuvântarea de despărțire, Paraclet, care se traduce „Mângâietorul”, „Mijlocitorul”, sau și mai bine comforter, din engleză, cel care întărește și dă adevărata putere. „Celălalt Mângâietor”, spune Iisus, pentru că sunt nedespărțiți: imensa mângâiere, schimbarea vieții, forța interioară și tot ceea ce ține de Hristos, se descoperă și se manifestă de-a lungul istoriei, în Duhul, în funcție de căutările, neliniștile, intențiile care o sfâșie sau o înflăcărează.
Împărate ceresc, Mângâietorule: în Duhul, Dumnezeu își transcede propria transcedență, într-o trans-descendență iubitoare, dacă acceptăm acest termen, adică Dumnezeu se dăruiește pe Sine Însuși, căci fiind cu totul inaccesibil prin natură, se face accesibil prin participare. Cum spunea Vladimir Lossky „Dumnezeu trece de zidul transcendenței Sale” în Duhul Sfânt, prin care și în care Logosul, Cuvântul nu încetează să se manifeste în diferitele formulări ale înțelepților și profeților, „lumină care luminează pe tot omul ce vine în lume” [Astfel se poate traduce versetul 9 din prologul Sfântului Ioan], prin care și în care Cuvântul nu încetează să se facă trup: întruparea Cuvântului se desăvârșește în Duhul – și prin libertatea conștientă și puternică a Fecioarei, căci Duhul și libertatea nu pot fi despărțite.
De aceea, când spunem „Duhul Adevărului”, nu denumim o noțiune, un ansamblu de concepte, un sistem oarecare – sunt atâtea! – ci pe Cineva, care ne-a spus că El este „Calea, Adevărul și Viața”, cuvintele „cale” și „viață”, cuprinse în cel Adevărat, Credincios, Nemincinos, desemnând, se pare, îndeosebi pe Sfântul Duh. Adevărul, revelația, care unește adevărul lui Dumnezeu și pe cel al omului, este Cuvântul întrupat, Dumnezeu făcut om. Pe El ni-l aduce Duhul Sfânt în sfintele taine ale Bisericii, în Biserică, taină a celui Înviat și a învierii, datorită și prin harul Duhului Sfânt.
Hristos călătorește cu pelerinii la Emaus, dar ei nu-L cunosc: totuși cuvântul Lui, care-i poartă Duhul, le înflăcărează inimile. Și când frânge pâinea deja euharistică, El se descoperă și imediat se face nevăzut căci nu mai poate fi prezent decât în Duhul Sfânt.
Iată de ce Biserica, Trup al lui Hristos, este și templu al Duhului Sfânt. În Hristos, Biserica este Biserică a Sfântului Duh.
– Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești
Totul este pătruns de har, totul freamătă, vibrează, se trezește în această uriașă Suflare de viață, ca și copacul în vântul invizibil, dar mișcător, ca și marea „cu mii de surâsuri”, ca și elanul care împinge, unul către celălalt, pe bărbat și pe femeie. Limba franceză modernă e tentată să opună spiritul materiei, sau mai mult, printr-un platonism degenerat, inteligibilul sensibilului. Dar, Duhul Sfânt, Roua’h, este în limbile semitice, când masculin când feminin. Nu pentru a sărăci, a „naturaliza” Treimea într-un fel de schemă familială: Tată, Mamă, Fiu, ci pentru că în termenii neclari ai limbajului nostru, viril este focul Duhului, iar feminin, murmurul său „la hotarul tăcerii” [Romani 19, 12], ca o mamă care-și leagănă copilul, cântându-i cu gura aproape închisă. Aici presimțim poate acea tainică înțelepciune care străbate ultimele cărți ale Vechiului Testament și care ne amintește că Dumnezeu este „matriciant” (care dă viață) (cum traduce André Chouraqui), rahamim, plural emfatic al lui rehem, care înseamnă matrice.
Sfântul Maxim Mărturisitorul evocă prezența Sfântului Duh în existența însăși a lumii, în ființele și lucrurile care sunt tot atâtea logoi-rațiuni ai Logosului, tot atâtea Cuvinte pe care Dumnezeu ni le adresează. Apostolul Pavel, în Epistola către Efeseni (4, 6), Îl evocă pe Dumnezeu, care este „peste toate și prin toate și întru toți”. Tatăl rămâne cu adevărat Dumnezeu cel de dincolo, principiul a tot ceea ce există. Cuvântul este Logosul care organizează lumea prin așa-numitele idei-voințe creatoare. Iar Duhul este chiar Dumnezeu în toate, care dă viață și duce toate la desăvârșire, întru frumusețe, Dumnezeu cel înaripat, reprezentat simbolic prin mișcare, zbor, vânt, pasăre, foc, apă vie, nu pământul, ci Cel care transformă pământul într-o taină. (Teologul francez Olivier Clement)