Selfie la icoane

Drumeție de sfârșit de mai, la munte. Aleg, dintre proorocirile meteo, singurul județ moldav ceva mai ocrotit de năpasta codurilor roșii și portocalii: Neamț. Sfârșit de săptămână, dar mai puțină lume ca de obicei și pe șosele, și la mănăstiri, și pe terasele pensiunilor – i-o fi speriat grindina de as-noapte și tele-amenințările cu trăsnete și inundații. În preajma Mănăstirii Neamț, soare văratic ce înalță trâmbe de aburi din asfaltul încins al șoselei, răsfăț al verdelui care găsește nuanțe greu de bănuit, totdeauna gingaș asortate: închis către albăstriu (codrii de brazi), cald, prietenos, parcă transparent (frunza cea nouă a stejarilor, fagilor, ulmilor), siniliu către cenușiu în depărtarea zimțată de crestele abia bănuite ale Carpaților. N-am mai aflat ieșirea ce ducea la cimitirașul Mănăstirii Neamț și la osuarul din care a dispărut craniul grecoaicei Calypso, iubita lui Byron și Pușkin („l-or furat la Revoluție!”); probabil, tocmai pentru a mai potoli isprăvile amatorilor de suveniruri, Stăreția a decis să-nchidă drumul direct și să lăcătuiască straniul depozit de hârci cu numele văpsit pe frunte. Gazon zdravăn, sănătos, bine îngrijit, în curtea Mănăstirii Neamț (la Secu, tablou suprarealist: un călugăr cu barba și sutana fâlfâind împingea motorișca zgomotoasă ce tăia iarba…), flori parcă țâșnite din chiar inima primăverii (mai ales la Sihăstria) – oare de-am fi fost și noi binecuvântați cu vară veșnică precum cei din țările sudului, nu cumva altfel ne-ar fi fost și sufletul, prea rămas iernatic peste toată făptura anului? Dar iată că dintr-un autocar se revarsă șuvoi tineresc de elevi veniți în excursie la Neamț. Aflu că sunt din comuna suceveană Bs. – nu dau numele așezării, oricum, excursioniștii se vor recunoaște cu siguranță. Arătoși, bine îmbrăcați, fiecare cu telefonul lui mobil, unii și cu felurite sârme prin urechi, se frăsuiesc cu vitalitatea și energia proprie vârstei și ne-grijilor tinereții. Nu-s ușor de stăpânit, și, desigur, se cuvin lăsați cât mai în voia lor, că doar de asta au pornit în drumeție. Dar până-n pragul bisericii! Iată-i intrând în cel mai mare și mai vechi așezământ monahal din Moldova, atestat documentar încă de la 1407: sub cupola lăcașului construit de Ștefan cel Mare, desantul dezinhibat continuă să chițăie și să dialogheze în gura mare, ca-n recreație, să-și facă selfi-uri zâmbărețe în fața icoanei Maicii Domnului pictată în anul 665, să-și dea telefoane așezați vizavi în strane, să primească apeluri, melodiile soneriilor reverberând bizar și agresiv în universul respectului, tainei și rugăciunii. Un „gadget” mai nou scoate scurte și sonore pocnete de armă; citindu-mi dezaprobarea în priviri, „pistolarul” găsește de cuviință să riposteze: „Ce, doar n-or să ne dea afară!” Cam asta fiind, rezumată, conduita: ori facem ce vrem, ori ne dă afară! Nu m-ar fi mirat prea tare cele văzute la Mănăstirea Neamț dacă ar fi fost vorba despre cine știe ce juni orășeni deprinși mai degrabă cu discoteca și cu „iarba” decât cu cărarea bisericii, dar când e vorba despre elevi din mediul rural, parcă ai crede că altfel s-ar cuveni orânduită relația – nu numaidecât și neapărat cu dogmele credinței, cât cu istoria nației și cu biserica neamului. Mi-am zis, apoi, că-s ofuri de vârstnic „defazat” incapabil să accepte că „azi totul s-a schimbat”, că bucuria evadării în grup de sub privegherea școlii, ca și, poate, prea puținele ieșiri organizate din ruralul moldav, vor fi justificând astfel de comportamente indecvate, până la un punct chiar scandaloase. Sunt, probabil, copii inteligenți, care-și văd performant de cartea lor și n-au avut cum să-și apropie deprinderile desuete ale altui veac. Dar aveam să-i întâlnesc, peste vreun ceas, la Muzeul memorial „Mihail Sadoveanu”. Casa de la Vovidenie în care autorul „Fraților Jderi” și-a sfârșit zilele, prin încăperile căreia au trecut cândva Ibrăileanu, Stere, Demostene Botez, Topârceanu, unde s-au scris „Nada Florilor” și „Nicoară Potcoavă”, găzduiește o expoziție exemplară, poate una dintre cele mai expresive și mai modern organizate colecții documentare din țară. A fost din totdeauna proprietatea Bisericii, iar Casa memorială se află acum sub oblăduirea Schitului Pocrov, ghid fiind arhimandritul Mihail Daniliuc, care, cu tact pedagogic, remarcabilă cunoaștere a universului sadovenian și înțeleaptă bună cuviință, știe să capteze atenția și interesul vizitatorului de orice vârstă. A-ncercat să înfiripe un dialog cu elevii din Bs.: rare reușite. „Ați citit «Nada Florilor»”? Liniște. „Știți personajul cutare?” Tăcere. „Unde s-a născut Sadoveanu, că nu se poate să nu fi trecut vreodată pe acolo?” Nici un răspuns – și tot așa mai departe.
Se poate oare stabili vreo legătură între vânzoleala din biserică și tăcerea din Muzeu? Aș zice că da.