Odată cu rostirea rugăciunii de dezlegare se încheie Spovedania ca atare, dar nu și obligațiile credinciosului și ale preotului. Creștinul e dator să-și împlinească epitimia fixată și să urmărească sfaturile părintelui său sufletesc, încercând să-și îmbunătățească tot mai mult viața sa, iar preotul duhovnic are sarcina de a urmări această evoluție.
Duhovnicul are obligația pastorală, care începe cu fiecare spovedanie în parte și se încheie odată cu viața sa, de a păstra secretul mărturisirii. Obligația duhovnicului de a păstra secretul mărturisirilor primite în scaunul de Spovedanie a făcut parte integrantă din disciplina Tainei, mai înainte chiar de a fi fost legiferată o astfel de dispoziție în chip expres de către Biserică. Istoricește deci, secretul mărturisirii se vede legat de însăși instituirea acestei Taine“1. Discreția duhovnicului este impusă mai întâi de dreptul natural2. Păstrarea secretului este o obligație a tuturor oamenilor, „iar violarea lui constituie păcat împotriva iubirii față de aproapele și a dreptății“3, încălcându-se datoriile față de bunurile sufletești ale aproapelui. Aici putem menționa și păstrarea secretului profesional cum ar fi cazul medicilor, farmaciștilor, avocaților, lucrătorilor bancari etc.
Secretul spovedaniei a făcut și obiectul expres al unor canoane: 34 al Sfântului Vasile cel Mare4, 132 Cartagina5 și 28 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul6. Dintre acestea, cel mai clar tratează despre secretul spovedaniei canonul 28 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului (^818), care, de altfel, cuprinde mai multe îndrumări pentru duhovnic. „Duhovnicul care primește mărturisirea celor care mărturisesc păcate ascunse trebuie să-i oprească pe aceștia de la împărtășire; dar să nu-i oprească de a intra în biserică, nici să dea în vileag cele ce știe despre ei, ci să-i sfătuiască cu blândețe ca să stăruiască ei întru pocăință și rugăciune, și să le administraze epitimiile ce li se cuvin, potrivit dispoziției sufletești a fiecăruia“.
Ceea ce credinciosul îi descoperă preotului, îi descoperă lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur deduce obligația duhovnicilor de a nu descoperi păcatele celor care se mărturisesc din faptul că nici Dumnezeu nu descoperă păcatele oamenilor7. „Penitentul are încredere în preot, tocmai pentru că simte în el răspunderea față de Hristos pentru sufletul său, simte că-l ascultă în numele lui Hristos și cu putere reală de ajutorare ce-i vine de la Hristos“8. Această încredere îl face să-și deschidă sufletul și să-și destăinuie păcatele și slăbiciunile cu toată seriozitatea, sinceritatea și căința. De la început până la sfârșit, Taina Spovedaniei se petrece între două persoane, într-o relație de adâncă intimitate. „În faza mărturisirii, penitentul își descoperă taina preotului ca nimănui altuia și preotul cunoaște exclusiv taina lui. Între ei are loc o taină și din acest punct de vedere. Deci între ei se realizează o legătură sufletească profundă și intimă în același timp, cu totul deosebită. Numai preotul poate cunoaște cu adevărat pe penitent, căci numai lui i se destăinue penitentul cu toată seriozitatea, știind că preotul nu va râde niciodată de slăbiciunile lui, nu le va divulga și nici nu va manifesta surprindere ascultând cele mai grave abateri ale lui“9. Se ajunge la cea mai strânsă prietenie care se poate realiza între două persoane, prietenie unică în felul ei, aureolată de faptul că Hristos este Cel Care-i unește, devenind astfel o prietenie sfântă. Și în rugăciunea imediat dinaintea mărturisirii propriu-zise se arată că „Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea“10. Avertisment și încurajare totodată pentru penitent – pentru o spovedanie deschisă, curată și completă -, dar și pentru duhovnic – pentru răspunderea ce o are față de penitent cu privire la sfaturile și la epitimia ce trebuie date, cât și cu privire la păstrarea secretului spovedaniei. Deși păstrarea secretului face parte din îndatoririle preotului de după Mărturisire, totuși păstrarea discreției poate începe încă din scaunul spovedaniei. În felul acesta, nu este permis ca duhovnicul să întrebe „în cursul mărturisirii pe penitent despre numele persoanelor cu care a comis păcatul sau să facă aluzii la împrejurările aflate de la alți penitenți, tot din scaunul spovedaniei, în care s-a comis un anumit păcat. Din acestea credinciosul ar trage concluzia că duhovnicul destăinuie păcatele altora“11. Aici se poate naște următoarea întrebare: dacă duhovnicul a aflat de la o mărturisire anterioară că un penitent a făcut împreună cu un alt credincios un păcat grav (adulter, furt, ucidere), iar credinciosul care se mărturisește ulterior nu-și mărturisește acea abatere morală gravă, cum să procedeze duhovnicul? Să-i dea Sfânta Împărtășanie pentru că pe răspunderea conștiinței lui a făcut o mărturisire incompletă, iar noi ca duhovnici nu avem voie să divulgăm secretul altuia sau să se oprească de la împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos și atunci credinciosul ne va întreba pentru care motiv? Socotim că, în acest caz, nu ne putem baza pe conștiința întunecată a respectivului penitent și prin urmare îl vom opri de la Sfânta Împărtășanie. Chiar dacă un credincios, despre care știm din Taina Mărturisirii că e nedemn, se apropie de Sfântul Potir, îl vom opri de la primirea Sfintei Euharistii. Atitudinea duhovnicului se conduce aici mai mult referindu-se la sfințenia Sfintei Împărtășanii, care, desigur, se dezonorează prin primirea nedemnă, decât la sigiliul mărturisirii, care numai se presupune că s-ar viola prin oprirea de la Sfânta Împărtășanie, evitându-se sacrilegiile care s-ar putea comite atât de primitor – prin nedemna împărtășanie -, cât și de administrator – prin conlucrarea cu știință la nevrednica împărtășire 12. De asemenea, nici duhovnicul nu are voie în scaunul spovedaniei să facă vreun fel de însemnare scrisă ori înregistrare audio sau video. Într-astfel de cazuri există pericolul căderii scrisului sau respectivelor înregistrări într-alte mâini, dar nici duhovnicul însuși nu le poate folosi. De altfel, acesta trebuie să îngroape în adâncul inimii și minții sale toate cele aflate „în taină“, memoria sa devenind un mormânt pentru tot ce aude. El trebuie să se conformeze înțelepciunii lui Isus Sirah (cap. 19, vers. 7, 8 și 10): „Niciodată nu spune ceea ce ai auzit și nimic nu ți se va împuțina. Către prieten și vrăjmaș nu povesti… Ai auzit cuvânt? Să moară în tine!“.
(Pr. prof. dr. Sînică Palade)
Note: 1 Pr. prof. Petre Vintilescu, Spovedania și duhovnicia, Alba Iulia, 1995, p. 288. 2 Despre secret în general vezi Mitropolit dr. Nicolae Mladim și colab., Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, pp. 265-266. 3 Ibidem, p. 265. 4 Arhidiacon Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993, p. 368. 5 Ibidem, p. 298. 6 Ibidem, pp. 458-459. 7 Cf. Ioannis Chrysostom, Ad illuminandos cateches, II, P.G., XLIX, p. 235, apud dr. Vasile Mitrofanovici, Liturgica Bisericii Ortodoxe, Cernăuți, 1929, p. 826. 8 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, III, p. 131. 9 Ibidem, p. 130. 10 Molitfelnic, Ed. 2006, p. 65. 11 Pr. prof. Petre Vintilescu, op. cit., p. 289.12 Dr. Vasile Mitrofanovici, op. cit., nota 18, p. 828.)