Se poate și fără talent

Un cititor mai mult decât fidel al acestei rubrici m-a sunat marți pe la prânz, după ce Stuart Bingham ridicase deja trofeul de campion mondial la snooker, certându-mă că am avut gură spurcată (de fapt, tastatura spurcată!) când am scris, chiar în ziua ultimă a finalei, că ar putea câștiga titlul. Dincolo de faptul că nu mi-am imaginat nicio clipă că Bingham ar putea realiza în 2015 ceea ce n-a reușit într-o întreagă carieră, de 19 ani, ca profesionist, trebuie totuși găsită și o explicație a fenomenului. Despre talent nici nu poate fi vorba, atât timp cât în jurul mesei de snooker bântuie alde Ronnie, Judd sau proaspăt apărutul, chiar la acest mondial, McGill. Diferența dintre oricare dintre ăștia și Bingham este mai mare ca aceea dintre Ibrahimovici și Dodel, dacă ne referim strict la talent. Nici munca, tenacitatea, perseverența nu sunt răspunsurile, deoarece și Bingham, și cei talentați, muncesc pe rupte între competiții. Un mare campion, prima mea dragoste în snooker, Steve Davis, spunea odată că în fiecare zi a vieții lui, începând de pe la 16 ani, a petrecut măcar 8 ore la masa de snooker. Iar asta se vede: Steve a câștigat de mai multe ori titlul mondial, iar ca bonus a devenit campion mondial și de biliard, și de trick shot! Unde, totuși, „a făcut diferența” Stuart Bingham, la ce capitol? Răspunsul e relativ simplu, iar lucrul s-a văzut cu ochiul liber pe toată durata competiției: la cap! Bingham a jucat mereu cu o detașare nebună, probabil și/mai ales datorită statutului de outsider, el chiar neavând nimic de pierdut. În momentele decisive, toți ceilalți au făcut ceea ce au mai făcut și altă dată: Ronnie s-a plictisit, Judd s-a pierdut, iar Murphy, în finală, a renunțat practic la luptă când l-a văzut pe Bingham revenind uluitor de două ori. Eu am mai sesizat și că la nenumărate bile „bâlbâite”, care oscilau între colțurile buzunarelor, lui Bingham i-au intrat aproape toate, iar celorlalți nu. A avut, adică, și multă baftă. Dincolo de toate însă, decisivă rămâne chestia cu capul, ceea ce mă face să susțin că într-adevăr a meritat titlul. Altul n-o să mai câștige nici dacă ar trăi 1.000 de ani.