La sfârșitul săptămânii trecute, niște sportivi români au reușit niște performanțe pe care nimic, absolut nimic din ceea ce se petrece în jurul nostru, nu le justifică. Spre deosebire de alte țări, care nu declară sportul prioritate națională și nici pe sportivi drept „cei mai buni ambasadori”, în schimb îi susțin prin toate modalitățile posibile (și legale!), începând cu serioase reduceri la impozitare pentru cei care sponsorizează activitățile sportive (dar și culturale: expoziții, concerte, editare de cărți), noi, care ne îmburicăm la orice realizare mai acătării și ne grăbim să ne tragem în poză alături de eroii de-o zi (că din următoarea îi ignorăm complet), nu găsim pentru sport decât sume comparabile cu cele investite în școală ori în sănătate. Adică aproape zero. Ei bine, mai mult autofinanțați, adică aducând bani de acasă, poloiștii români au măturat… apa în care se bălăceau ceva olandezi, englezi și ruși, câștigând fără emoții grupa de calificare la Campionatul European. Iar asta, în condițiile în care singurul bazin omologat la nivel internațional (din toată țara!) este tocmai cel de la Oradea, une a și avut loc acest turneu de calificare. Și nu uitați că de ceva zeci de ani, polo este singurul sport care s-a calificat cu regularitate la Olimpiade, Mondiale, Europene. Și multă vreme n-aveam nici măcar bazinul ăsta! Așa cum pentru sărituri în apă, continuăm să n-avem nici unul, sportivii noștri antrenându-se, cum bine se știe, prin sărituri… pe saltea! Ca ăia de prin Insulele Polineziene care sar din copaci atârnați de liane prinse de glezne! E drept că la ăia rata mortalității e nițel mai mare. Iar faptul că din când în când câte un săritor se mai califică și el la competiții importante ține tot de miracol, ca și la polo.
O altă minune a avut loc la gimnastică: antrenori nu mai avem, sportivii (mai ales sportivele, care altădată monopolizau aurul) nu se mai înghesuie la celebra sală din Deva, o dărăpănătură intitulată pompos „Centru Olimpic Național”, fetițele alea continuă să stea într-un fel de cazarmă, rupte complet de lumea reală, dar și de școală (lucru pe care-l deduc din exprimarea lor care se situează undeva la limita dintre infantilism și școala ajutătoare), ei bine, cu toate astea continuăm să producem medalii: mai mult bronz decât aur, dar și aur. Sunt astea miracole sau nu? Vorba-i: cât o să mai țină?
