Scrisoarea lui Dumnezeu către Univers

Iarnă în toată regula. Cu frig. Cu zăpadă. Cu tot felul de probleme în trafic. Vrând nevrând, depindem toți de starea drumurilor. Nu vreau să comentez aiurea. Pe șosele se poate circula. În condiții grele, dar asta este. E foarte important să ai mașina pregătită pentru o așa vreme. Nu poți emite pretenții ca un hârb vai de capul lui să circule în siguranță. Doar anumite mărci de mașini pot merge fără ulei în motor, indiferent de anotimp. Pot porni doar prin noroc și apoi să nu se mai oprească până seara. Doar anumite tipuri de mașini stăteau pe stradă ca tancul pe front. Cunoscătorii știu despre ce vorbesc.
Pe trotuare și printre blocuri e jale. Gheață. Parșivă. Periculoasă. E o adevărată aventură să te deplasezi. Aerul tare al serii îmi pișcă fața. E întuneric. E umezeală. Moartea reumaticilor. Toate artrozele decompensează. Bătrâni imobilizați prin case. Fără să fie capabili să poată merge nici măcar să își cumpere o pâine sau o pastilă. Mereu mă impresionează suferința. Și mereu dedic tone de energie pentru a o combate. Cel mai mult îmi plac vizitele la domiciliul pacienților. De acolo îmi iau cele mai prețioase informații. Pentru că văd bolnavul în mediul lui. Pentru că am timp să discut și pentru că am convingerea fermă că o anamneză atentă e cât jumate de diagnostic. Aprind o țigară încercând să scap de încărcătura emoțională pe care fără să vreau o simt atunci când am de a face cu bolnavi paralizați. Accidentul vascular cerebral, boala care transformă ființa umană într-o bucată de lut.
Am ieșit de la consultația la domiciliu cu o stare de sfârșeală. Stau în fața scării și încerc să mă feresc de stropii de ploaie înghețată. Privesc la lumea care face echilibristică pe gheață. O doamnă cu un copil de mână. Abia merg amândoi. Un tânăr cu căștile pe urechi, scoțând fum ca un furnal. O bătrână care are o plasă galbenă. Merge cu pași mărunți. Se oprește la fiecare jumate de metru. Lumina unui bec îi cade direct pe față. Îi văd expresia. O tristețe adâncă așa ca ridurile de pe fruntea ei. În ochi are un licăr de îngrijorare. Privește cu teamă la gheața care e peste tot. Parcă o și văd alunecând. Căzând și scăpând plasa din mână. Probabil o pâine și o sticlă de lapte se vor împrăștia pe jos. Probabil va face și o fractură pe os osteoporic. Probabil va fi condamnată la imobilizare și intervenții chirurgicale. Dacă e singură, e ca o condamnare la moarte. Poate are noroc de copii sau nepoți care să o îngrijească.
Văd toate astea cu ochii minții într-o fracțiune de secundă. Între doi stropi de ploaie care îmi inundă delicat hainele. Bătrâna mai face un pas. Arunc țigara și mă îndrept spre ea. Fără cuvinte, o iau de mână. Îmi zâmbește. O iau la braț și mergem împreună spre scara ei de bloc. Nu ne vorbim. Eu sunt concentrat să calc sigur, iar ea îmi strânge ușor brațul. O conduc până la lift. Se întoarce spre mine și îmi ia fața în mâini. Două lacrimi îi curg ușor pe obraji. Îmi mulțumește. Nu scot o vorbă. Plec când văd becul liftului că se luminează la etajul 7 și rămâne acolo.
Întâlniri cu singurătatea. Întâlniri cu boala și suferința. Întâlniri cu oameni pe lângă care trecem mereu prea grăbiți. Întâlniri cu povești de viață. Întâlniri care te marchează și încarcă. Uneori pozitiv. Alteori îți aduc o suferință mascată prin stropi de ploaie, lacrimi din cer, care îți inundă fața. Fața pe care două mâini ți-au spus că sufletul omului este scrisoarea lui Dumnezeu către Univers. Oricare dintre noi o poate citi. E atât de ușor. E nevoie doar să nu trecem nepăsători și să înțelegem că nu suntem singuri pe lumea asta chiar dacă uneori ne simțim prizonierii bolii și ai trupului nostru fragil.
E încă devreme și eu mai am de vizitat câțiva bolnavi. Privesc spre gheața care mă așteaptă ciudoasă parcă pentru că i-am răpit o potențială victimă. E foarte scump nisipul, nu-i așa domnilor gospodari ai urbei?