La sfârșitul finalei, atunci când Real Madrid s-a văzut după o suferință de 18 ani în posesia Cupei Regelui, mi-am dat seama că fumasem în cele 140 de minute fix 18 țigări. Cam câte una pentru fiecare an de suferință comprimat la câteva minute. A fost un meci pentru care singura caracterizare pe care am putut-o formula este aceea de „scrâșnet”. A fost cea mai greu (către imposibil) de imaginat întâlnire dintre cele mai spectaculoase echipe din istoria fotbalului, în care în loc de driblinguri am văzut tackling-uri, iar din tiki-taka s-a ales… caca. Fan-ul din mine nu se bucură însă cât și-ar fi dorit. Mai exact: sunt fericit că am câștigat Copa del Rey (mai ales că Maiestatea Sa ne-a înmânat-o personal), sunt și mai fericit că asta s-a petrecut după o finală contra Dușmanului Suprem, numai că Real Madrid a semănat al naibii de tare în acest meci cu Freiburg ori Hoffenheim, echipe a căror principală preocupare e să pârjolească totul în cale, să toarne acid sulfuric în iarbă, iar crampoanele să fie muiate în venin. Privind pragmatic, a fost absolut impresionantă capacitatea de efort a tuturor celor de pe gazon, numai că nu asta aștepți într-un meci Real-Barca, ci poate la un Arsenal-Aston Villa. Dacă ar fi să mai găsesc și altceva bun în jocul Real-ului, atunci am să arăt ceea ce ar trebui să constituie o lecție pentru toți fotbaliștii din toată lumea și din toate timpurile: devotamentul dus până la limita sacrificiului pentru ceea ce noi numim „culorile echipei”. Nouă tare ne place, din nefericire doar declarativ, să folosim chestia asta cu orice prilej. Numai că fotbalul nu se joacă pe vorbe, ci pe gazon. Iar acolo, în iarba de la Valencia, jucătorii Real-ului au depășit tot ceea ce era cunoscut până acum în acest sens: au alergat ca demenții, au luat „cu fulgi cu tot” orice biped îmbrăcat în „blau-grana” (fără a fi vorba însă, măcar o singură dată, de violență, ci doar de o agresivitate cu totul uluitoare, strict în limitele permise, impunându-se ca stăpâni încă din prima secundă de joc), „făcând legea” în fața echipei care cu vreo jumătate de an în urmă o umilise cu un 5-0 care a fost, de fapt, motivația perfectă pentru triumful de acum.
Mai devreme, în aceeași zi, văzusem o semifinală de Cupă și de la noi. Un fel de chermeză în care leșinații ălora au fost „menajați” în meciul cu leșinații ăstora pentru meciul din campionat cu leșinații ălorlalți. Una din ele, Dinamo, va juca în finala Cupei de la noi. Dacă ar fi pusă în situația de a întâlni pe oricare dintre celelalte două, Real sau Barca, echipele alea scrâșnite, pariez că prin minutul 7 sau 8 ar trebui chemat SMURD-ul. Iar până la spital ar fi morți vreo 10 din 11, cu inimile explodate.
