Scenarita

„Cu prea multă discuție se pierde adevărul”, spunea Efrem Syrul. Dar nici tăcerea nu-l slujește; ce-i de făcut, cum deslușim ororile de la Caracal? Ori accepți fără murmur ceea ce ne servesc preambalat canalele de știri, ori cedăm întâietate îndoielii, așezând pretutindeni semnul întrebării în locul exclamației aprobatoare. Desigur, profitabilă rămâne calea de mijloc, semn al echilibrului și judecății limpezi: nici să iei de bună orice gogoașă, nici să sufli și-n iaurt, îndoindu-te că unu și cu unu fac doi. Se pare, însă, că-i tot mai la modă să-ți arăți neîncrederea, astfel demonstrând că vezi și mai adânc și mai departe: „dom’le, pe mine nu mă duci!”. Adicătelea, noi, credulii necopți la minte, acceptăm fără discernământ și spirit critic sumedenie de suspecte scenarii oficializate, pe când el, Sherlock de Dâmbovița, izbutește să detecteze imediat lucrătura în toate cele, miș-mașurile, reaua intenție, complotul, nepriceperea autorităților corupte, naivitatea noastră.
„Maestrul” Cristoiu, de pildă, este involuntar… delicios când se amestecă, poticnit, redundant („încă odată!”) și gângav, în „descifrarea” tragediei de la Caracal. Nu-i nici pe departe singurul. Doar am tot citit articolele și cărțile consacrate „falsei aselenizări” (omul n-ar fi pășit niciodată pe lună, totul e-o înscenare regizată undeva, pe la baza 51 dintr-un deșert american), ori falsității atacurilor de la 11 septembrie (americanii, masochiști cum îi știm după Pearl Harbour 1941, și-au autoînscenat dramatica dărâmare a turnurilor gemene, spre a dobândi pretext credibil în campaniile asiatice)!
Într-o revistă am putut citi o întreagă pagină în care (reluându-se supozițiile lui Alvin Snyder din cartea „Warriors of Disinformation”) propune o esențială corectură în epopeea avionului sud-coreean KAL-007, doborât de sovietici lângă Kamciatka (1983). Ar fi fost vorba, adică, despre o acțiune premeditată de spionare a bazelor militare rusești din nordul Pacificului. Cum argumentele-s subțiri de tot, îmi exprim uimirea că s-a omis o probă evidentă și hotărâtoare – iată contribuția subsemnatului: avionul purta indicativul 007, ori asta-i cifra care, cum bine se știe, îl identifică pe cel mai mare spion din filmele de gen turnate la Hollywood! Clar, nu-i așa, nu poate fi vorba decât despre un avion spion! Carele transporta 260 de civili nevinovați, printre aceștia numărându-se și „12 electroniști americani dintre cei mai reputați”. Aveau să fie sacrificați cinic, cu bună-știință… oare de ce, câtă vreme în zonă acționa satelitul militar „Ferret D”, capabil să vadă din tăriile cerului până și o minge de tenis?
Spionajul prin gaura cheii a răposat de mult – dar de ce să nu se speculeze când… e de speculat? După care, aceeași revistă vine cu o dezvăluire la fel de cutremurătoare: avionul prăbușit la Lockerbie în dec. 1988 (270 de americani morți, plus 12 scoțieni uciși la sol) n-ar fi fost sabotat de libieni, ci chiar de… americani, îngroziți de faptul că o valiză cu documente secrete compromițătoare se afla la bord. Era imperios necesar să se împiedice ajungerea valizei în SUA (parcă nu se putea organiza o diversiune la aeroport!), așa că nemernicii complotiști ai lui Bush au dat foc la casă pentru a scăpa de purici! Ce mai contează că, până la urmă, însuși Gadaffi avea să recunoască implicarea Libiei, iar autorii direcți au fost condamnați de un tribunal internațional?
Dar cea mai moțată „dezvăluire” a venit, desigur, tot prin internet: transatlanticul Titanic nu s-a scufundat în urma unei coliziuni cu ghețarii, ci a fost destinat pieirii printr-un complot al… iezuiților, dornici să sprijine astfel (?!) înființarea Băncii „Federal Reserve”! Ar exista dovezi: căpitanul Edward Smith era iezuit, iar un pasager, de asemenea iezuit, a coborât la prima oprire (Queenstown), evitând astfel naufragiul. Nu-i de crezut că, cine știe, poate se ducea în vizită la soacră-sa; mai mult ca sigur că aveau misiunea să-i transmită lui Smith ordinul de distrugere a Titanicului. Că nu i-l putea înmâna în ziua îmbarcării și p-ormă să revină la sol! Toate deducțiile privind premeditata lovire a vasului de ghețarii în derivă este teribil de încârligată, are legătură cu „Federal Reserve” cât are cu Prefectura și totul nu-i altceva decât o prostiei mare cât Titanicul.
Din nefericire, analiza ADN a dovedit că biata fată de la Caracal a fost arsă într-un butoi… fără fund (?!). Mă tem că abia urmează să aflăm detalii și mai sinistre.