Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh în tradițiile populare

În a cincizecea zi de la Înviere, Duhul Sfânt S-a pogorât peste sfinții apostoli, ca ei să poată „rosti cuvântul Adevărului“ în toată lumea: „Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună la un loc. Și fără de veste s-a făcut în cer un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau. Și limbi ca de foc li s-au arătat, împărțite, și au șezut pe fiecare din ei. Și s-au umplut toți de Duh Sfânt și au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.“ (Fapte, 2, 1 – 4) Abia după pogorârea Sfântului Duh ucenicii Domnului au devenit cu adevărat apostoli, primind darul limbilor, cunoașterea Adevărului și puterea de a face minuni, cu scopul de a întări credința în sufletele credincioșilor și de a-i întoarce spre Dumnezeu pe cei fără credință.
O importantă sărbătoare creștină
În aceeași zi, strămoșii noștri au sărbătorit, în vremuri străvechi, Rusaliile, în cinstea ielelor, zâne teribile care îi paralizează pe cei care nu le respectă ziua, provoacă vârtejuri de vânt periculoase care ridică acoperișurile caselor, iau vitele și chiar oamenii. Ca să se ferească de rusalii, oamenii știau din bătrâni că trebuie să poarte pelin, usturoi sau leuștean la brâu, sau să le pună la ferestre, la uși și la icoane. De când sunt creștini, oamenii păstrează, ca fiind bune de leac, și frunzele de nuc sfințite la biserică în ziua de Rusalii: le pun la icoane, să sfințească casa, sau între haine, ca să le ferească de molii. Iar bătrânele culeg acum majoritatea plantelor medicinale, căci se spune că numai până la Sânziene au puteri tămăduitoare.
De ce s-au suprapus Pogorârea Sfântului Duh și Rusaliile este mai greu de spus. Poate că Biserica a vrut să sfințească o sărbătoare păgână, poate și pentru că Sfântul Duh S-a pogorât sub forma unui vuiet și a unei mișcări a aerului și oamenii au asemănat vântul ielelor cu suflarea Duhului Sfânt.
Călușarii
Tot din bătrâni știu oamenii că cel mai eficient mijloc de apărare împotriva ielelor sunt călușarii. Cetele de călușari mai colindă și astăzi înainte și după Rusalii, odinioară în toată țara, acum mai ales în Oltenia, pentru că sunt un adevărat spectacol. Între șase și paisprezece tineri necăsătoriți se adună în secret, conduși de un vătaf, jură credință cetei, își împart rolurile, își pregătesc recuzita: măștile, paloșul, steagul cetei, bețele. Steagul, împodobit cu panglici și la vârf neapărat cu o batistă legată cu pelin și usturoi, ca să îi apere pe jucători de rusalii, este încredințat stegarului, care îl păzește ca pe ochii din cap; se spune că dacă cineva fură usturoi din steag, călușarii pot fi atacați de iele.
Îmbrăcați frumos, împodobiți cu panglici și clopoței, cu bete tricolore încrucișate peste piept, călușarii cutreieră satele și orașele, cântând și jucând, și în tot acest timp nu dorm decât sub acoperișul bisericilor, la loc sfințit, altfel i-ar chinui rusaliile. Se credea că îi pot vindeca pe cei „pociți de zâne“, adică pe cei paralizați, jucând peste ei.
Un jucător mai ciudat e Mutul, care tace tot timpul cât durează jocul și, îmbrăcat urât, cu mască pe față, îi maimuțărește pe ceilalți călușari, face glume proaste, îi necăjește pe privitori. Șeful lor, Vătaful, le dă comenzile de joc. Fiecare călușar poartă o bâtă, cu ajutorul căruia face salturile specifice dansurilor, care le-au adus o faimă atât de mare. E o cinste mare să fii luat la joc de călușari, fie că ești fată de măritat, fie că ești copil. Așa vei avea noroc tot anul.
Ceata se desface în marțea de după Rusalii, într-un loc ascuns de ochii lumii, departe de sat. După un ultim dans, călușarii își rup și îngroapă steagul. Așa se încheie povestea călușarilor, ca să învie în anul următor, din dragostea încă nesecată pentru tradițiile din bătrâni. (Sursa: Ziarul Lumina)