Săptămâna Luminată

Săptămâna care urmează imediat după praznicul Sfintelor Paști este cunoscută în rânduiala noastră bisericească drept Săptămâna Luminată. Ea se numește așa pentru că în vechime, la praznicul Învierii, catehumenii, care îmbrățișaseră noua învățătură creștină și care se pregătiseră în mod deosebit în vremea Postului Mare, primeau Taina Sfântului Botez. În săptămâna care urma acestei duminici, ei păstrau hainele luminate pe care le primiseră după Botez, dezbrăcându-le abia în Duminica Tomii, adică în prima duminică după Sfintele Paști. În această săptămână ei veneau în fiecare zi la Biserică, participând la Sfânta Liturghie și împărtășindu-se cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos. Pentru că primiseră Botezul, ei se numeau „luminați”, iar săptămâna aceasta era socotită pentru ei „Săptămâna cea luminată”. Prin extindere, săptămâna de după Sfintele Paști a început să fie socotită de întreaga lume creștină ca fiind Săptămâna Luminată, pentru că toți creștinii, nu numai cei nou-botezați, sunt în această perioadă învăluiți de bucuria și lumina sfântă a Învierii Domnului, care luminează sufletele lor.
Săptămâna Luminată în rânduiala ei liturgică este marcată de slujba Utreniei Învierii și cea a Sfintei Liturghii pascale, care se săvârșesc aproape neschimbat în toate zilele săptămânii. Așadar, în fiecare zi se săvârșește, cu mici modificări, rânduiala slujbei Învierii din noaptea Sfintelor Paști la Utrenie, iar Sfânta Liturghie are același caracter pascal. Excepție de la această rânduială face doar vinerea acestei săptămâni, care în rânduiala ei este închinată Izvorului Tămăduirii, adică unui izvor minunat de la Constantinopol, prin apa căruia Maica Domnului a lucrat multe vindecări.
De asemenea, tot ca o particularitate liturgică a acestei săptămâni, slujba Sfințirii celei mici a apei, adică a Aghesmei mici, se săvârșește împreună cu Canonul Sfintelor Paști. Această rânduială vine să ne conștientizeze asupra faptului că apa sfințită, plină de harul Duhului Sfânt, trebuie neapărat pusă în legătură cu izvorul harului, care este Hristos Cel Înviat. Iar acum harul izvorăște din mormântul Său cel plin de lumină.
La fel, slujba înmormântării, indiferent pentru cine ar fi săvârșită (preot, călugăr sau credincios), în această săptămână este înlocuită de slujba Învierii. Cântăm la mort „Hristos a Înviat”. Iar preotul îmbracă veșminte albe. Aceasta pentru că, de la Învierea lui Hristos, moartea pentru creștin înseamnă început al noii vieți cu El, în Împărăția Sa. De aceea, noi la slujba înmormântării prăznuim, încărcați de bucuria nădejdii, trecerea de la viața aceasta trecătoare la viața veșnică. Prăznuim moartea ca eveniment al vieții în forma sa autentică: viața cu Hristos în Împărăție. Iată în ce mod Învierea transfigurează întregul nostru mod de existență.
O altă particularitate liturgică a acestei săptămâni o reprezintă zilele de miercuri și vineri, care sunt însemnate în calendar cu „harți”. Această însemnare are în vedere faptul că în aceste zile se dezleagă la toate mâncărurile de dulce, pentru bucuria Sfintei Învieri, această bucurie manifestându-se și în ceea ce privește hrana materială.
În concluzie, „Paștile sunt un dar, dar și o propunere”, pentru viața noastră (C. Andronikof, „La cycle pascal”). Pentru creștini, Paștile au semnificația propriei învieri, după cum afirmă textul liturgic de la slujba Sfintei Învieri: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu; răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, Însuți împreună mă proslăvește, Mântuitorule, întru Împărăția Ta” (Penticostarul).
(Pr. lect. dr. Lucian Farcașiu)