Să vezi și să nu crezi

Cred că nu sunt eu singurul care să-și fi creat niște reflexe mentale aicăror parametri nu sunt întotdeauna corecți. Dacă vi se pare cripticăexprimarea, detaliez: bunăoară, te uiți pe programul meciurilor de la U.S. Open, mai mult de curiozitate decât din interes, fiindcă dacă nu joacă Simona, atunci e clar că nu prea mai are rost să sperăm la mari performanțe românești. Apoi, când dăm de vreun nume de româncă, ne uităm și cu cine joacă și cel mai adesea ne reorientăm, fiindcă n-are sens să ne enervăm, suferind pentru neputința acesteia. Până la un punct, lucrurile au funcționat în direcția asta și la ediția de pandemie a turneului american, ultima care s-a încadrat în tipar fiind Patricia Tig, distrusă alaltăieri fără replică de croata Vekic, care i-a administrat un 6-2, 6-1 la care n-ai ce să mai comentezi. Imediat după asta a intrat în arenă Sorana Cîrstea,care urma să o întâlnească pe Johanna Konta, o străveche „prietenă” a jucătoarelor noastre, și care în acest moment se afla pe locul 10 mondial, ba mai era și a 9-a favorită pe tabloul U.S. Open, ceea ce te făcea să te gândești doar la durata meciului, nu și la numele câștigătoarei. Iar începutul a fost exact cum îl bănuisem: Konta a câștigat cu 6-2 primul set, și începusem să mă gândesc că se va repeta povestea lui Tig. Aproape inexplicabil, Sorana s-a agățat de Konta în setul următor, pe care l-a dus în tie-break… pe care l-a și câștigat cu 7-5, dându-ne în extremis speranțe. Dar ce a urmat în decisiv e de poveste, mai ales în partea finală, în care pe propriul serviciu Sorana a avut o revenire senzațională, întorcând de la 0-40 și câștigând game-ul și apoi setul, deci partida. Dacă își continuă parcursul extraordinar, pe Sorana o văd ajungând chiar în finală. Doamne ajută!