„Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare și ale altuia”

Viața lumii, adesea zgomotoasă, confuză și obositoare, plină de frământări și de obligații dintre cele mai diverse, îi duce pe unii cu gândul că rugăciunea este destinată doar monahilor, întrucât în lume nu există condițiile necesare practicării rugăciunii. Este adevărat că, trăind în lume, omul este distras de la cele ce îi sunt cu adevărat folositoare sufletului, însă, înainte de toate, trebuie să fim conștienți de faptul că noi suntem mădulare ale trupului lui Hristos, care este Biserica. Iar viața în Biserică a oamenilor se întemeiază pe Hristos. El este vița, iar noi suntem mlădițele. Și după cum mlădițele nu pot trăi și nici rodi de la sine, ci numai dacă rămân în viță, la fel se întâmplă și în cazul credincioșilor. Nu vor putea să aducă roade la bună vreme, nu vor putea să crească în virtuți, nu vor putea deci să se roage, fie și fugitiv, dacă nu rămân uniți cu Hristos. „Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiță care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; și orice mlădiță care aduce roadă, El o curățește, ca mai multă roadă să aducă” (Ioan 15, 1-2). Așadar, când omul nu mai este interesat în mod sincer de mântuirea sa, când uită să se gândească la Hristos, când se îndepărtează de semeni și de Tainele Bisericii, el, de fapt, se rupe de Biserică, autoexcomunicându-se. Îndemnul la rugăciune a fost adresat de Hristos-Domnul nu doar unei anumite categorii de oameni, ci tuturor credincioșilor. În acest sens, Origen sublinia în lucrarea Despre rugăciune că „rugăciunea neîncetată reprezintă sinteza obținută din unirea rugăciunii obișnuite cu comportamentul moral general al credinciosului. Astfel, viața întreagă devine o neîncetată rugăciune, parte a căreia este și rugăciunea obișnuită” (G. Mantzaridis, Morala creștină, Ed. Bizantină, p. 146).
Fiind mădulare ale Bisericii, creștinii sunt într-o stare sau situație paradoxală, deoarece ei sunt deodată viețuitori în lume, dar și cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu pe care sunt chemați să o moștenească. Fără a înceta deci să fie persoane aparținând unui stat pământesc, ei sunt, după cum afirma Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Efeseni, „împreună-cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu, zidiți fiind pe temelia apostolilor și a prorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos” (Efeseni 2, 19-20). Totodată, nevoile omului nu sunt numai materiale, ci și spirituale sau duhovnicești. Iar trebuințele duhovnicești sunt mai importante decât celelalte, întrucât Însuși Domnul Iisus Hristos ne-a poruncit să căutăm mai întâi (sau cu prioritate) Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui (Matei 6, 33), deoarece știe Dumnezeu că avem nevoie și de bunuri materiale, însă acestea, oricât de însemnate ar fi în ochii noștri, sunt totuși neînsemnate față de cele cerești și netrecătoare. Așadar, cu cât sporește omul în cele duhovnicești, mintea i se luminează și învață pentru ce trebuie să se roage, fiindcă are gândul lui Hristos (1 Corinteni 2, 16; Filipeni 2, 4-5).
Creștinul nu se va ruga însă numai pentru sine, căci aceasta ar fi o dovadă a egoismului, ci și pentru semenii săi, vii și adormiți în Domnul. Rugăciunea pentru semenii săi este înțeleasă în Ortodoxie în temeiul ei eclesiologic. Fiind mădulare ale Bisericii, care este trupul lui Hristos, creștinii sunt legați organic unul de celălalt și de aceea, orice problemă, durere sau nevoie a unui mădular este resimțită și de celelalte. Un exemplu grăitor în acest sens ne este oferit de Apostolul Neamurilor, Pavel, bărbat învățat, fariseu și rabin, care în drum spre Damasc a avut parte de o revelație. Domnul Iisus i S-a arătat în slava Sa și l-a întrebat: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești?” (Fapte 9, 4). Atunci a învățat că între Hristos și creștinii pe care el îi prigonea este o legătură nedespărțită. El lovea în credincioși, adică în trupul Bisericii, iar durerea o exprima Însuși Hristos, Capul Bisericii. De aceea, numai Sfântul Apostol Pavel, în tot Noul Testament, vorbește despre Biserica lui Hristos ca fiind trupul lui Hristos. Este firesc, deci, să ne rugăm unii pentru alții, nu ca indivizi izolați, ci ca mădulare ale trupului unitar al lui Hristos.
(Pr. Ștefan Sfarghie , Ziarul Lumina)