Să moare toți dujmanii mei!

În principiu, Steaua nu este o echipă agresivă. Sau nu ar trebui să fie, pentru că de regulă echipele tehnice devin mai degrabă victime, rolul de călău asumându-și-l celelalte, întru suplinirea deficitului de tehnică. Aaa, Steaua nu mai e așa!? Adică s-au dus naibii vremurile când ascundea mingea de adversar, când dădea goluri de excepție și câștiga titluri pe bandă rulantă? Se prea poate. Iar în locul marilor vrăjitori ai balonului, vedem acum panarame rudimentare ca alde Papp ori Chipciu? Și ratați ca Marica? Și sălbatici ca Bourceanu? Ei, dacă am ajuns chiar la asasin, atunci trebuie spus răspicat că ăla n-a fost fault de joc. N-a fost nici măcar fault premeditat. A fost, pur și simplu, tentativă de omor. Cum s-a ajuns aici? Foarte simplu și logic: de unde erau mari scule, defilând în campionat ca prin stâna proprie, ba și plătiți nu doar foarte bine, ci și mereu la zi, băieții ăștia s-au trezit dintr-o dată complet suspendați din bătălia pentru toate alea, rămânându-le fie Cupa Nimănui (zisă și a Ligii), a cărei câștigare duce fix nicăieri, fie Cupa Meseriașilor, aia de la televizor. Păi cum să n-o iei cu capu’ și să nu te lase nervul? Și nici n-are cum să nu te lase, din moment ce foștii artiști ai gazonului tocmai ce-și găsiseră alinarea, după alt meci penal și penibil, într-un chiolhan organizat de un pușcăriaș, văr cu alți pârnăiași, și prieten la cataramă cu însuși domnul antrenor Reghecampf. Care, la rându-i, este un mare amator de manele. Iar maneaua, se știe, face casă bună cu pârnaia, cu grătarul și cu antrenorul român, dar mai ales cu fotbalistul. Care, ființă sensibilă și aplecată către poezie, selectează din text exact partea aia cu „să moare toți dujmanii mei”, pe care, pentru a dovedi că a înțeles-o și-o simțește, o transpune fix în iarbă cu primul prilej. Dacă-l mai cheamă și Bourceanu, la ce naiba altceva te-ai fi putut aștepta?