„Să ia aminte bine oricine crede că este stăpân al unei virtuți”

Trebuie multă băgare de seamă să putem lămuri ce este blândețea și lașitatea, economia și zgârcenia, aceasta pentru că alături de virtuți se află viciile, alături de ușurința exprimării obrăznicia, alături de blândețe lașitatea. Să ia aminte bine oricine crede că este stăpân al unei virtuți, pe când el nu are decât viciul.
Așadar, ce este blândețea și ce este lașitatea? Să nu ajuți pe cei jigniți, să rămâi mut când sunt asupriți, aceasta-i lașitate; să suferim jignirile pe care ni le fac alții, iată ce este blândețea.
Ce este curajul opiniei? Același lucru: a lupta pentru altul. Dar obrăznicia? Când vrei să te răzbuni tu însuți. Blândețea și curajul opiniei merg împreună, și tot împreună, pe altă parte, obrăznicia și lașitatea. Cine se mâhnește de propriile sale suferințe, greu îi va fi să se mâhnească de ale altora, cine nu se răzbună pe sine, bine va răzbuna pe alții…
Mărinimia este o virtute, dar e vecină cu risipa
Economia, asemenea, e o virtute, alături de ea se află zgârcenia. Să apropiem iarăși virtuțile. Risipitorul nu-i mărinimos. Cum oare!… Cel înlănțuit de mii de patimi va putea avea duh înalt? Nu disprețuiește bogățiile, ci-i stăpânit de alte patimi. Nu-i mai liber decât omul pe care tâlharii îl silesc să-i asculte. Nu din dispreț pentru bogății le risipește, ci numai din pricină că nu știe să le chivernisească cum se cuvine.
De ar fi cu putință să le și păstreze și să le și folosească, iată ce ar face. Este mărinimos acela care-și cheltuiește averea așa cum se cade, căci duh cu adevărat înalt are acela care nu-i rob patimii și căruia puțin îi pasă de bogății. Economia, și ea, este un bine.
Cel ce merită bun nume este acela care cheltuiește cu înțelepciune, nu la întâmplare și fără discernământ. Cu totul altceva este omul zgârcit.
Economul nu cheltuiește decât când trebuie, cel zgârcit nu se atinge de avutul său, nici chiar când nevoia cere. Economia, putem zice, este soră cu mărinimia. Să punem, așadar, deoparte mărinimia și economia, de alta risipa și zgârcenia. Unele se țes din micimea de suflet, altele, din măreția lui.
Nimic nu este mai străin sufletului creștin ca trufia.
Zic trufie și câtuși de puțin cinstită vorbire și curaj, care se potrivesc de minune creștinului.
Una-i umilința, alta-i josnicia
Tot așa, una-i umilința și altceva josnicia, lingușirea și lichelismul. Dar vă limpezesc prin câteva pilde.
Firea – se pare – le potrivește și pe cele ce sunt potrivnice. Lângă grâu, neghina, lângă trandafir, spinii.
Copiii ar putea fi înșelați, dar oamenii maturi, cunoscători, ca să zicem, în această plugărie duhovnicească, știu să deosebească ceea ce-i rău de ceea ce-i, cu adevărat, bine.
Doriți să înțelegeți conviețuirea umilinței și a libertății? Ascultați pe Sfântul Apostol Pavel: „Îmi pasă prea puțin de voi fi judecat de voi sau de lume – iar eu nu mă judec pe mine însumi. Știu că n-am făcut nici un rău. Dar nu sunt deloc îndreptățit pentru aceasta…“
Voiți acum să aflați ce-i lingușirea? Ascultați pe nebunii iudei: „Noi n-avem rege decât pe Cezarul…“
Într-un cuvânt, obrăznicia este a te lăsa prins de mânie, a te împrăștia în cuvinte de ocară fără temei, a voi să te răzbuni sau a te lăsa dus de porniri nedrepte.
Fermitatea în grăire, curajul, însemnează tocmai a înfrunta primejdiile și moartea – a lăsa deoparte, pentru a plăcea lui Dumnezeu, dușmănia, lingușirea și josnicia.
Umilința este a sluji altora, cu gândul de a fi pe placul lui Dumnezeu, a te coborî din înălțimea demnității tale, ca să săvârșești o lucrare cu adevărat mare și admirabilă, iată ce-l onorează pe om.
Ceea ce ne trebuie este ca ținta tuturor faptelor noastre și tot ceea ce ni se întâmplă să fie iubirea de Dumnezeu.
Când vom avea adânc înfiptă această rădăcină în sufletul nostru, nu numai bunul trai, cinstirea, rangurile, luările în seamă, ci și defăimările, vorbirile de rău, ocările, asupririle, chinuirile, toate acestea, într-un cuvânt, vor purta pentru voi roade de bucurie.
Dacă râvniți după mulțumire, nu urmăriți bogăția
După cum rădăcinile pomului însele sunt amare și, cu toate acestea, din ele ies roade care ne plac, tot așa întristarea după voia lui Dumnezeu ne va aduce o mare bucurie.
Știu cei ce adesea s-au rugat și-au vărsat lacrimi în suferință câtă bucurie au cules, cum și-au simțit conștiința curățită și de jos s-au ridicat cu o și mai mare de nădejde.
Cum totdeauna am zis, nu din firea lucrurilor, ci din înclinările noastre se ivesc, necontenit, întristarea sau bucuria. Așadar, de vom face ca ele să fie ceea ce se cade să fie, avem bun temei de bucurie neamestecată.
Cât privește trupul, felul văzduhului și înrâuririle dinafară îi pricinuiesc mai puțin rău sau mai puțin bine decât propria lui alcătuire. Tot asemenea este și pentru suflet, ba, încă mai limpede, căci asupra trupului vine de se năruie trebuința cea trupească, pe când, pentru suflet, totul este atârnător de voință.
Dacă râvniți după mulțumire, nu urmăriți bogăția, nici sănătatea trupească, nici slavă, nici puterea, nici luxul, nici ospețele desfătătoare, nici veșmintele de mătase, nici ogoarele mănoase, nici casele arătoase, nimic asemenea acestora.
Ci căutați înțelepciunea cea după Dumnezeu și alegeți calea virtuții. Și nimic din ce este, nimic din ce poate fi, nu va avea tăria să vă mâhnească. Ce zic eu să vă mâhnească? Ceea ce mâhnește pe alții, vouă vă va spori bucuria…
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, sursa: www.ziarulumina.ro)