„Să gustăm din miridele Pâinii vieții – Hristos” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XVII-a după Rusalii

Episodul cu femeia canaaneancă, de etnie siro-feniciană, adeptă a unei religii păgâne, este relatat de Sfinții Evangheliști Matei (15, 21-28) și Marcu (7, 24-30).
Canaanenii erau cei despre care se spune că locuiau „întru întuneric” și „în latura umbrei morții” (Isaia 9, 1), adică, potrivit Sfântului Evanghelist Luca, erau păgâni; se închinau la idoli (cf. Luca 7, 26).
Așadar, după ce Iisus, în Ghenizaret, a vorbit despre cele care spurcă pe om (Matei 15, 1-20), a fost nevoit să părăsească hotarele Țării Sfinte pentru că fariseii și cărturarii s-au scandalizat de cele auzite. Astfel, El a preferat ținuturile învecinate ale Tirului și Sidonului (Matei 15, 21), două orășele străvechi ale Feniciei.
Plecarea s-a produs în perioada unor evenimente care, de altfel, cereau singurătate; printre acestea, se numără mărturisirea lui Petru și Schimbarea la Față. Mai mult, atitudinea fariseilor și cărturarilor față de Iisus prevestea începutul Săptămânii Sfintelor Sale Pătimiri.
Tirul era un centru comercial, asediat de-a lungul timpului fie de Salmanasar (721 î.Hr.), fie de Nabucodonosor (588 î.Hr.), fie de Alexandru Macedon (332 î.Hr.). Abia pe la 126 î.Hr. a intrat sub stăpânire grecească. Sidonul – numele i se trage de la Sidon, nepotul lui Noe (Facerea 10, 15-19) – era de asemenea un centru comercial, fiind chiar mai vechi decât Tirul.
Deși erau păgâni, vestea despre Hristos ajunsese și la canaaneni. Se răspândise în toată Siria, precizează Sfântul Evanghelist Matei (4, 24). Deci, ajunsese și în ținuturile Feniciei, de unde provenea și femeia adusă în discuția textului biblic.
Fenicia se afla pe atunci în provincia romană a Siriei. Tradiția reține că femeia se numea Iusta, iar fiica ei, Veronica. Atunci când L-a văzut pe Domnul trecând cu Sfinții Săi Apostoli pe cale, canaaneanca s-a manifestat întocmai orbului de la Ierihon. A început să strige în urma lor: „Miluiește-mă, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un demon.” (Matei 15, 22).
Sfântul Evanghelist Marcu menționează că episodul s-a petrecut pe când Mântuitorul era în casă, pentru că voia ca nimeni să nu știe despre prezența Sa (7, 24). Cu toate că S-a ascuns, El nu putea să rămână tăinuit. Credința femeii L-a descoperit. Locul în care s-a petrecut minunea contează mai puțin; important este faptul că femeia nu a încetat să ceară, tot mai stăruitor, ajutorul Lui. Suferința fiicei sale devenise suferința ei. Era resimțită intens de ea, ca mamă. Desigur, se subînțelege că mila cerută de ea consta în vindecarea fiicei sale.
La strigătul femeii, Mântuitorul a fost aparent insensibil. Referatul scripturistic este explicit: „nu i-a răspuns nici un cuvânt” (Matei 15, 23). Femeia s-a întâlnit cu un refuz categoric; dureros de categoric. Se pare că Iisus a dorit ca atitudinea Lui să fie mijlocul prin care să se descopere mulțimii prezente credința femeii. Ca și în alte dăți, și acum Mântuitorul a vrut să sublinieze stăruința omului, care stă la începutul oricărei transformări spirituale.
Apostolii, sensibilizați de suferința prin care trecea femeia pentru fiica ei, dar și agasați de insuportabilului ei strigăt, s-au apropiat de Iisus și I-au spus: „Slobozește-o, că strigă în urma noastră.” (Matei 15, 23). Adică, mai pe înțelesul nostru, dă-i ce-Ți cere și să ne lase în pace.
Însă, cu toate insistențele lor, și de această dată Mântuitorul a vrut să lase impresia că toate chinurile pe care le îndura copila nu intrau în sfera activității Sale. De aceea, El a precizat: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.” (Matei 15, 24). A vorbit pe limba iudeilor.
Cum adică să fi fost trimis doar pentru păcătoșii din Israel? În acest caz, ce va fi căutat Iisus în afara hotarelor lui Israel?
Se pare că pedagogia înțelepciunii dumnezeiești este dincolo de puterea de înțelegere a omului. Opera Sa mântuitoare a început în Israel, dar nu putea fi limitată doar la fiii lui Israel. El Însuși a afirmat: „Am și alte oi care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc, și vor auzi glasul Meu și va fi o turmă și un păstor.” (Ioan 10, 16).
Nu venise încă timpul ca să se facă din cele două lumi una, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel (cf. Efeseni 2, 14).
Așadar, începutul Evangheliei către neamuri îl face Însuși Hristos. Nu știm în ce măsură femeia va fi auzit cuvintele Mântuitorului: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”, însă știm că ea a continuat tenace să-I ceară ajutorul. Nu putea să scape ocazia. Psalmistul David afirmă: „Săracul acesta a strigat și Domnul l-a auzit pe el și din toate necazurile lui l-a izbăvit.” (Psalmii 33, 6). Credea în milostivirea lui Dumnezeu, încredințată fiind și de întâmplări similare, și, ajungându-L, I-a alergat în față, a căzut în genunchi și s-a închinat Lui, rostind: „Doamne, ajută-mă!” (Matei 15, 25). Rugăciunea i-a fost însoțită de gesturi liturgice. O rugăciune pe cât de scurtă, pe atât de profundă.
Profunzimea rugăciunii constă în dorința femeii ca Hristos să o facă părtașă ajutorului Său cel atotputernic. Rugăciunea este o rezultantă a credinței, dar, în același timp, ea este cea care întreține credința.
El însă, și de această dată, i-a răspuns dureros de jignitor: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor.” (Matei 15, 26). Cuvintele lui Iisus vizau nu atât pe femeie, cât pe toți cei din neamul său. Iudeii se credeau fiii lui Avraam și, implicit, fiii Împărăției. Ori, toți cei care nu erau evrei, și mai ales urmașii celor ce nu au crezut în Lege, erau socotiți a fi asemenea câinilor. Erau considerați fără o conduită morală sănătoasă.
Femeia, a cărei credință a fost dublată de o imbatabilă insistență, a continuat: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” (Matei 15, 27). Interesant este că femeia nu a contestat spusele Mântuitorului, ci, dimpotrivă, le-a confirmat, spunând: „Da, Doamne” și celelalte. Însă ea, făcând parte din categoria celor care iauÎmpărăția cu sila (Matei 11, 12), a continuat să insiste.
Deși recunoștea întâietatea iudeilor în catalogul lui Dumnezeu, femeia îndrăznește să-I amintească lui Hristos că și câinii mânâncă din fărâmiturile ce cad de la masa așa-zișilor copii. Vorbea de fapt în numele neamului său, perceput ca abandonat de Dumnezeu.
Atunci Iisus, impresionat de stăruința femeii, i-a adresat următoarele cuvinte: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești!” (Matei 15, 28). Iisus a apreciat sinceritatea și statornicia credinței ei. Nu se putea ca insistențele ei să rămână fără răspuns. Mântuitorul Însuși a afirmat: „Și toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi.” (Matei 21, 22).
În acest caz, era rugăciunea unei mame sfâșiate sufletește de durerea fiicei ei. De aceea, neîntârziat i-a fost împlinită cererea pe care I-a adresat-o Mântuitorului: „Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.” (Matei 15, 28). Când s-a întors acasă, consemnează Sfântul Evanghelist Marcu, „a găsit pe copilă culcată în pat, iar demonul ieșise” (Marcu 7, 30).
Vindecarea s-a săvârșit de la distanță. Demonul a ieșit chiar în momentul în care Mântuitorul i-a zis: „Fie ție după cum voiești” (Matei 15, 28). Însă, odată cu vindecarea fiicei sale, și femeia a fost integrată în rândul copiilor adevărați ai lui Dumnezeu. De altfel, păgânii, prin minunile săvârșite de Iisus în ținutul lor, au fost cei dintâi care au grăbit lucrarea mântuirii în rândul neamurilor, aceasta fiindu-le dăruită de Însuși Hristos.
După aceasta, Hristos, ieșind din părțile Tirului, S-a dus prin Sidon, la Marea Galileei, trecând și prin hotarele Decapolei, unde a vindecat un surdo-mut, încât toți erau uimiți peste măsură: „Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă și pe muți să vorbească.” (Marcu 7, 31-37).
Fie ca și noi, asemenea canaanencei, adumbriți de lumina smereniei, să ne hrănim din fărâmiturile milostivirii lui Dumnezeu, căzute din Pâinea Vieții – Hristos!
În așteptarea acestora, să priveghem și să fim tari în credință (cf. I Corinteni 16, 13), întocmai femeii a cărei cerere de trei ori a fost respinsă, dar care tot de atâtea ori a stăruit.