Frica ne învață să iubim de frică pentru că altfel o să pățim cutare și cutare lucru, că altfel o să fim abandonați, o să fim ignorați, o să fim marginalizați și aruncați pe locurile din spate. Orice om care alege să nu fie cu Dumnezeu, va fi cu frica în sân, adică în inimă. Frica îl va arunca în fel de fel de strategii de ieșire! Se va ascunde, va minți, va face performanțe ca să obțină ce dorește, va manipula, va invidia, va urî, se va mânia (adică se va lăsa „apucat de nervi!“) și va fi nefericit, dar va avea satisfacția de a fi victimă și de a da vina, de a acuza, de a se revolta pe alții, pe sine, pe Dumnezeu!
Ușurarea vine de la Cel ce spune: „Veniți la Mine toți cei osteniți, că Eu vă voi odihni pe voi!“. El ne cere să luăm povara Lui că este ușoară, și nu povara fricii care ne ucide! Povara Lui e crucea.
Crucea, pe care ești chemat s-o iei dacă vrei să-L urmezi ca să intri în Bucuria Lui acum, aici și în veci, cuprinde și acceptarea și binecuvântarea realității dureroase. Acceptarea realității și binecuvântarea celor părtași la ea, și nu acceptarea și binecuvântarea suferinței ca stil de viață.
În momentul în care acceptăm și binecuvântăm o realitate, Însuși Dumnezeu, Izvorul binecuvântării și Autorul Poruncii, intră în acea realitate și o preface în altceva, în loc de întâlnire cu El, în ușă de intrare în Bucuria Lui! Suferința nu mai e decât momentul de încredințare în mâinile Lui iubitoare, dar străpunse de cuiele răstignirii.
Frica, însă, ne face să fugim de cruce și să ne imaginăm că acceptarea ei ar însemna suferință multă și permanentă. Asta e lucrarea tatălui minciunii!
Dumnezeu este în noi, cu noi, dar nu acolo unde-L așteptăm noi ca să ne dea peste mână când alegem să facem ce ne face rău, deși ne place, și nici nu ne pândește ca să ne pedepsească sau să ne condamne pentru alegerea noastră.
Cine vrea să vadă unde este și ce face, să se observe cu atenție și interes pe sine însuși, acolo în ascunsul său, în timp ce face un lucru rău, sau după ce face asta. Să se privească, să-și privească dorul său de bucurie și pace și tot ce simte și gândește atunci.
Dar să reziste ispitei de a se condamna, de a-și spune cât de netrebnic e, sau de a făgădui că „nici mort nu mai face“… Toate acestea sunt piedici în calea intrării la locul de întâlnire din ascunsul nostru. Sunt piedici în calea pocăinței, adică a înnoirii minții cu Duhul Său.
Rugăciunea care va țâșni din acea întâlnire ne va deschide ochii inimii și ne va învăța ce să facem mai departe.
(Monahia Siluana VLAD)
