Să fii ceea ce ești menit să fii și să ierți

Examenul vieții fiecăruia, dat dinaintea sa – măcar de la o vârstă începând… – este trecerea de la inconștiență la conștiență (și la conștiință! – cea de sine fiind cheia) și de la frică la iubire…; implicit, de la prizonieratul ”celor rele” din casa părintească și ale anturajului – mereu reproduse în propria viață – la libertate!
M-aș fi bucurat să o fi spus eu, dar au spus-o și arătat-o mereu și mereu alții, mult mai devreme…
E de lucru, spre a desăvârși ”lucrarea” proprie…
Cantonarea în vocație – ”individuația” (după C.G. Jung întâmplându-se, de regulă, între 35 și 50 de ani) – însemnând starea de ”a fi” și de a face clipă de clipă exact lucrul pentru care ești venit pe lume, deopotrivă și înăuntrul profesiei-vocație, trăind și aducând bucuria zilnică și perpetuă a ființării prin sine, conduc la pacea cu sine și cu toți și toate; asta însemnând trai ”mult și bine”. Iar lucrul pentru care omul e venit pe lume este viața și slujirea celor întru propășirea ei: adevărul, binele și frumosul!
Îmi vine în minte aici rostirea unui prieten, pe bună dreptate, tare nemulțumit de ce alesese ca meserie: ”Crezi că idealul meu în viață a fost să dezmembrez mașini?”…
Găsirea sensului personal, spre a fi în ”chemare”, în ”talantul” biblic înmulțit, se poate face la orice vârstă. Trebuie doar curajul iubirii: începând cu cea de sine – unde intră cultivarea ”darului de la Dumnezeu” – și continuând cu iubirea pentru ”aproapele”: om, animal, arbore…
Chemarea și întrebarea dacă ești ”la locul tău” se resimt de la o vreme… Cei mai mulți însă le reprimă și, din comoditate și de frica schimbării drumului – a locului ori a meseriei în care au nimerit, în afara chemării personale – continuă ”pe stil vechi”, ceea ce, în timp, uzează enorm mintea și trupul, survenind boli. Sunt cei care abia așteaptă să iasă la pensie…
Firește că, pentru drumul greșit ales, răspunderea o poartă numai părinții ”orbi”, cei pentru care copilul a fost ”invizibil”.
Ei, adulții imaturi ocupați cu banii, cu cariera și cu diverse obsesii și atașamente exterioare, deși uneori îi dau copilului ”de toate” în sens material, nu îi oferă atenție, spre a-i descoperi înclinațiile și a i le cultiva. Sau, chiar dacă i le observă, le ignoră condamnându-l la ”pragmatism”: ”Lasă prostiile!… Cu pictura ta, mori de foame!… Fă-te avocat!”…Este atitudinea aproape ubicuă astăzi, talentul fiind astfel sufocat și individuația amânată, de unde și impostorii atâtor sectoare. Câtă inconștiență, tot atâta neiubire!
Și e de la sine înțeles că nu e vorba strict de domeniul artelor, ci de orice chemare luminoasă în care omul poate deveni ”artist” în ce face. De altfel, exact aici se regăsește diferența dintre ”lucru” – a lucra – și ”muncă”; fiindcă ”artistul” – fie el grădinar, crescător de vite sau pictor – lucrează fericit și nu ostenește, în vreme ce muncitorul doar muncește… Sintagma ”condamnat la muncă silnică” de aici provine.
Lecțiile dure însă – bolile, războaiele – sunt momente în care trezirile sunt accelerate în om, aceste înclinații și talente ieșind spontan la iveală, fie din disperare pentru timpul pierdut, fie de nevoie; odată cu înțelegerea adevăratelor necesități și a adevăratelor frumuseți ignorate în vremea sănătății și păcii.
Firește că părinții trebuie iertați: atât i-a dus mintea, fiindcă ei – la rândul lor – tot așa fuseseră tratați la vremea copilăriei.