Cu profunzimea-i bine cunoscută, Părintele Stăniloae nota undeva în paginile lucrării „Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă”: „Cu fiecare Sfântă Liturghie, înaintăm către Împărăția veșnică a Preasfintei Treimi!” Iată, în formularea cea mai reușită din câte s-au dat până acum, miezul teologic al slujbei la care participăm în fiecare duminică și sărbătoare. În viața creștinului, dumnezeiasca Liturghie constituie, așadar, un urcuș, o cale. Pe adâncimea și complexitatea semnificațiilor sale se articulează concentric toată strădania duhovnicească a credinciosului practicant. El știe că, pentru a-i deveni adevărată hrană spirituală, Sfânta Liturghie trebuie înțeleasă și trăită cu maximă intensitate sufletească. O cale, un drum, cu cât este mai bine cunoscut, cu atât devine mai folositor celui care îl parcurge, dându-i acestuia mai multă siguranță și claritate asupra destinației pe care o râvnește.
Asemănător stau lucrurile și în cazul Sfintei Liturghii: cu cât îi cunoaștem mai bine momentele constitutive, dar mai ales aspectul lor simbolic, cu atât ea ne poate sluji ca itinerar transfigurator către Împărăția cerească nepieritoare. Stăruim asupra acestei perspective întrucât observăm că unii dintre credincioșii prezenți la serviciul liturgic duminical sau din cadrul celorlalte praznice, deși admirabili în privința regularității cu care îl frecventează, rămân totuși la o înțelegere superficială a acestuia. Substratul duhovnicesc al ritualurilor la care asistă le rămâne foarte puțin cunoscut și, în consecință, prea puțin interiorizat. Uneori poate și din cauza săvârșirii lor fără evlavia și grija sacerdotală care le fac cu adevărat ziditoare, aceste alcătuiri liturgice sunt percepute ca niște simple piese de ritual, eficiente prin ele însele. De aceea, credincioșii noștri trebuie să știe că fiecare gest liturgic al preotului, fiecare procesiune, lectură sau rânduială cultică au, în mod necesar, și o semnificație profund teologică, un simbolism. Nu există, în cadrul tipicului nostru bisericesc, vreo structură de cult care să fie săvârșită fără întemeiere de ordin istoric (anamnetic), teologic, practic și, în ultimă instanță, duhovnicesc. Ei bine, prin cateheză, dar și prin lectură proprie, toate aceste aspecte trebuie cunoscute și înțelese de către credincioșii participanți la slujbă. În felul acesta, ne vom feri de cea mai gravă maladie a vieții noastre liturgice: mecanicismul ritualist, inerția practicii religioase, rutina.
Așadar, recomandabil este ca rânduiala Sfintei Liturghii să fie cunoscută nu doar ca o succesiune de momente sonore sau kinezice, pe care le parcurgem pentru simplul motiv „că așa scrie în carte”, ci și ca o întrepătrundere de planuri spirituale, cu adânci rădăcini în istoria și lucrarea mântuirii noastre. Bunăoară, să vedem în purtarea Evangheliei prin fața poporului drept-credincios ieșirea Mântuitorului la propovăduire, în citirea textului evanghelic să auzim însuși glasul Domnului grăindu-ne „cuvintele vieții veșnice”, în intrarea cu Darurile să vedem duhovnicește intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, dar și punerea Sa în mormânt, în aducerea Sfintei Jertfe să-L vedem pe Însuși Hristos sângerând și murind pentru noi, iar în pâinea și vinul de după chemarea Duhului Sfânt să-L vedem pe Același Hristos, Înviat, oferindu-ni-Se „spre iertarea păcatelor și viața de veci”.
(Pr. prof. Marius Daniel CIOBOTĂ, sursa: Ziarul Lumina)
