RUTENI/RUSINI/UCRAINIENI

Urmăresc publicațiile minorităților naționale și pentru motivul că oferă informații proaspete privind literaturile etniilor-mame. De pildă, despre marea literatură rusă clasică (dar și despre căutările contemporanilor) nu presa culturală română furnizează relatări și sinteze la zi, ci mai ales revista lipovenilor, „Kitej-Grad”, gospodărită de Nichita Danilov. Cu același gând am răsfoit ultimele numere (aprilie, mai, iunie) ale „Curierului ucrainean”, descoperind o publicație bătăioasă, vie, informată și, de regulă, bine scrisă românește. (Dacă mi s-ar îngădui o sugestie, aș veni cu propunerea să se adauge și 1-2 pagini în limba etniei, așa cum, de regulă, procedează presa minorităților de pretutindeni.) Deși redacția funcționează la București, principala arie din care-și culege „Curierul” subiectele a fost și rămâne județul Suceava, unde ființează de secole puternice comunități ucrainene. Chiar atunci când sunt publicate texte polemice vizând relația minoritate-stat, autorii nu omit să menționeze că „România este – lucru recunoscut – un model demn de urmat de către toate statele europene – și nu numai – în privința relațiilor dintre etnia majoritară și cele minoritare, și așa trebuie să și rămână” (nr. 99-100, p. 8). Și dacă la acest etaj evoluțiile se încadrează între limitele normalității, iată că tocmai jos, în interiorul comunității ucrainene, a apărut dihonia! În fiecare număr al revistei poate fi citit măcar un articol, dacă nu chiar 2-3, dedicat unei teme ce a ajuns să dețină prim-planul interesului redacțional: rutenii. Capsa de inițiere constituind-o desfășurarea luna trecută, la Sighetul Marmației, a Congresului mondial al rutenilor și a Forumului mondial al tineretului rutean. Care ruteni? – se întreabă nedumeriți ucrainenii, cum și noi uimiți rămânem când auzim despre „poporul moldovenesc” inventat pe seama românilor basarabeni. Sigur că n-aveam căderea să se amestecăm într-o astfel de dispută și cu atât mai puțin să ne pronunțăm în susținerea uneia dintre părți: e-o chestiune strict internă a etniei, pe care doar ucrainenii înșiși pot s-o lămurească. Până una-alta, rutenii au un deputat în Parlamentul României, astfel fiind recunoscuți ca naționalitate și (probabil că aici e aici!) tot astfel beneficiind de o anume susținere materială oficială. Sunt, însă, rutenii o populație distinctă de cea ucraineană? „Curierul ucrainean” este categoric: „Rușine gloatei auto-intitulate ruteni!” Dilema se adâncește din momentul în care aflăm că înșiși rutenii își spun, de fapt… rusini și că interesul politic major, mărturisit ori nu, gravitează către Budapesta (rutenii s-au aflat două secole sub suveranitate maghiară, iar hărțile „Ungariei Mari” includ și Transcarpatia). Pe de altă parte, consultând marile dicționare, afli că „originea rutenilor este și astăzi neelucidată” (Wikipedia), că au fost pomeniți de Caesar, Pliniu cel Bătrân și Anonymus, dar și – atenție! – precizarea că rutean nu este altceva decât numele dat ucrainenilor din fosta Austro-Ungarie (DEX, Dicț. limbii române contemp.) Ori „În Imperiul Austro-Ungar, denumirea oficială (ruteană, n.n.) a populației ucrainene din Bucovina, Galiția și Ucraina Subcarpatică” (Dicț. limbii ucrainene, Kiev, 1979-1980). Se pare, deci, c-ar fi vorba despre aceeași Mărie cu altă pălărie. Dacă ți-o așezi cu importanța cuvenită pe creștet, intri în Parlament; ajuns acolo, imunitatea îți permite să afirmi că între ruteni și ucraineni este „Aceeași diferență ca între români și francezi. Românii sunt români, francezii, francezi” (G. Ficzak). În virtutea aceleiași argumentări, am putea descoperi curând în Parlament și un deputat hohol de pe la Izvoarele Sucevei. De ce nu? Între hoholi și ucraineni e-aceeași deosebire ca-ntre români și spanioli! Dar, se cere aplicat principiul „audiatur et altera pars”. Și cum o revistă ruteană (deocamdată) nu e, am înfățișat cu precădere poziția ucrainenilor. Care-s, ruteni. Aceștia fiind, rusini. Adică, ucraineni. Ce încurcătură!