– „rugăciunea gurii și a limbii este granița cea mai depărtată a rugăciunii”
Atât rugăciunea pe care o facem cu buzele și cu limba, cât și aceea care o zicem cu glas tare, au destule mărturii în Sfânta Scriptură. Astfel, Sfântul Apostol Pavel zice:
„Aduceți Domnului roadă buzelor voastre” ( Efeseni 6, 18). David proorocul, iarăși spune: „Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta” (Psalm 50, 16). În alt loc tot el spune: „Și L-am înălțat pe El cu limba mea” (Psalm 65, 16). Sau „Auzi Dumnezeule rugăciunea mea și strigarea mea la Tine să vină” ( Psalm 101, 1). În alt loc, iarăși zice: „Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat” (Psalm 141, 1). În toate acestea, despre rugăciunea gurii și a glasului se vorbește.
Nu mare putere are rugăciunea făcută numai cu limba și cu glasul, deoarece Dumnezeu cere omului în vremea rugăciunii mai mult inima sa decât cuvintele gurii și ale limbii. Că, auzi ce zice: „Dă-mi, fiule, inima ta” (Pilde 23, 26). Dumnezeu cere de la noi nu numai glasul și rugăciunea făcută cu gura, tare sau încet, ci mai ales suspinul și graiurile inimii noastre le cere Dumnezeu. Auzi ce zice: „Ție a grăit inima mea” (Psalm 26, 13). Și iarăși: „Răcnit-am din suspinarea inimii mele” (Psalm 37, 8). Iar marele prooroc Isaia, având în vedere că poporul lui Israel se ruga lui Dumnezeu numai cu gura, iar nu și cu inima, zicea: „Aproape ești Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8).
Sfântul Grigorie de Nyssa zice „că rugăciunea gurii și a limbii este granița cea mai depărtată a rugăciunii” (Comentariu la viața lui Moise). Alți Sfinți Părinți numesc rugăciunea gurii treapta cea mai de jos din scara rugăciunii celei duhovnicești. Acestea avându-le în vedere noi, să ne rugăm Prea Bunului Dumnezeu să ne ajute a ne ridica mai sus de treapta rugăciunii verbale ca să-L lăudăm și „să cântăm în inimile noastre Domnului”.
