Rugăciunea, virtute și maică a virtuților

Rugăciunea trebuie să îl însoțească permanent pe credincios în urcușul său duhovnicesc întrucât, fără rugăciune, în om nu vor putea să crească și să rodească virtuțile, deci acesta nu va putea ajunge la unirea cu Hristos. Acesta este și motivul pentru care Marcu Ascetul afirma că „rugăciunea se numește virtute, deși e maica virtuților” (Marcu Ascetul, Despre cei ce-și închipuie că se îndreptățesc din fapte 35, în: Filocalia, vol. 1, București, 2008, p. 304). Ca virtute, îl înalță pe om la Dumnezeu, iar ca maică a virtuților îl conduce tainic la unirea cu El. Și pentru că Părinții Bisericii numesc rugăciunea virtute înțelegem că aceasta are absolută nevoie de efortul omului pentru a fi o rugăciune curată și desăvârșită. Un efort deosebit pe care omul trebuie să-l depună atunci când se roagă este cel referitor la paza gândurilor și unirea minții cu inima, deoarece „nu există rugăciune desăvârșită fără o chemare a minții. Iar cugetul care strigă neîmprăștiat va fi auzit de Domnul” (Marcu Ascetul, Filocalia, vol. 1, p. 304). Toate acestea însă nu reprezintă o lucrare exclusiv omenească, ci mai întâi de toate vorbim de ajutorul harului dumnezeiesc.
Sfântul Isaac Sirul spunea că rugăciunea este și un mod prin care noi îi suntem recunoscători și mulțumitori lui Dumnezeu pentru darurile oferite. Așadar, ca recunoștință, rugăciunea Îl mișcă pe Dumnezeu să dea daruri și mai mari decât cele dintâi. De asemenea, sunt de evitat în timpul rugăciunii cuvintele iscusite, tocmai pentru a nu ne risipi mintea. Sfântul Ioan Scărarul amintește în lucrarea Scara că „un singur cuvânt al vameșului a domolit mânia lui Dumnezeu și o vorbă rostită cu credință a mântuit pe tâlhar. La rugăciune, poliloghia împrăștie de multe ori mintea și o umple de ciudățenii, dar scurtimea cuvintelor adună adeseori mintea”.
În acest sens, putem vorbi de virtuți care provoacă rugăciunea, sau care îl ajută pe om să se roage mai mult și mai intens, și de virtuți care izvorăsc din rugăciune și care diferă de cele dintâi: primele cresc din suflet și sunt psihice, iar celelalte sunt duhovnicești (Sfântul Ignatie Briancianinov). Rugăciunea, ca virtute, este împlinirea celor două porunci ale Mântuitorului Iisus Hristos în care se cuprind Legea și Prorocii: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 37-39). Pentru a rodi însă, rugăciunea trebuie făcută cu simplitate, smerenie și încredere deplină în Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul arăta că înfrânarea și lacrimile dau rugăciunii aripi. Fiind încredințați că nimeni nu se ridică nemângâiat și nerăsplătit de la rugăciunea curată, este important să ne lăsăm călăuziți de voia Domnului, căci așa nicicând nu vom fi înșelați în așteptările noastre.
(Pr. Ștefan Sfarghie, Ziarul Lumina)