Unul dintre efectele imediate ale rugăciunii constă într-o stare de unificare interioară. Gândurile nu ne mai tulbură atât de mult, mintea și inima par împăcate una cu alta, duhul nostru se cufundă într-o stare liniștită. Rugăciunea ne unifică părțile disparate de patimi ale sufletului. „Ia aminte la modul rugăciunii cu cugetul: convorbirea cu Dumnezeu depărtează gândurile pătimașe; căutarea minții la Dumnezeu alungă înțelesurile lumii; umilința sufletului izgonește dragostea de trup. Rugăciunea, rostind neîncetat dumnezeiescul nume, se vădește ca o conglăsuire și unire a minții cu rațiunea și cu sufletul, „căci unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Astfel, deci, „rugăciunea, adunând din învrăjbirea prin patimi și legând între ele și cu sine cele trei părți ale sufletului, unește sufletul cu Dumnezeu, Cel în trei ipostasuri” (Sfântul Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieții călugărești, în: Filocalia, vol. VII, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2005, pp. 54-55). Atunci când mintea noastră se roagă cu stăruință, gândurile pătimașe încep să se îndepărteze. De vreme ce ele sunt doar săgeți ale demonilor care încearcă să ne sperie sau să ne întoarcă atenția de la cele sfinte, pot fi contracarate printr-o concentrare adâncă și nădejdea că Dumnezeu ne aude și nu ne va lăsa să ne chinuim inutil. Acesta este primul stadiu al rugăciunii. Pe măsură ce înaintăm în rugăciune, înaintăm și în înțelegere, părăsind încetul cu încetul sensurile exterioare ale lucrurilor. Intrăm astfel în rațiunile ascunse ale evenimentelor din viața noastră și în cele ale lumii în general. Contemplând lucrarea lui Dumnezeu asupra noastră ne hrănim rugăciunea și o facem adâncă. Însă pentru a păstra rugăciunea adâncă este necesar să avem umilința inimii care ne ajută să trecem cu ușurință peste nevoia de comoditate a trupului. Această rugăciune profundă ne unifică în cele din urmă interior și ne unește cu Dumnezeu. Doar uniți interior prin rugăciune putem să simțim și să gustăm apropierea de Cel Care este Unul în trei Persoane.
Roadele rugăciunii
Unificarea interioară nu este singurul rod bogat al rugăciunii. „Rugăciunea întâi șterge din suflet rușinea păcatului prin chipurile virtuții, apoi, zugrăvind iarăși frumusețea trăsăturilor dumnezeiești prin sfânta cunoștință dobândită la vremea ei, înfățișează sufletul lui Dumnezeu. Iar sufletul îndată cunoaște pe Făcătorul său, căci „în ziua în care Te voi chema, iată am cunoscut că Dumnezeul meu ești Tu”. Dar e și cunoscut de Dumnezeu, căci zice: „A cunoscut Domnul pe cei ce sunt ai Lui” (2 Timotei 2, 9). Cunoaște pe Dumnezeu pentru curăția chipului, căci tot chipul tinde spre model și este legat de el; și e cunoscut pentru asemănarea prin virtuți, căci prin aceasta are și cunoștința lui Dumnezeu și este cunoscut de Dumnezeu” (ibid., p. 55). Dispariția păcatelor și a imaginilor păcătoase din suflet nu se face doar printr-o ștergere care nu pune nimic în locul lor. Sufletul uman nu poate rămâne într-o stare de indiferență sau ignoranță. El are nevoie de sădirea virtuților care îl conduc apoi spre unirea îndumnezeitoare cu Cel care l-a creat. Cunoașterea lui Dumnezeu este cea care zugrăvește în noi trăsăturile dumnezeiești, făcându-ne asemenea cu Dumnezeu și ridicându-ne la împlinirea noastră ca fii ai Săi.
(sursa: Ziarul Lumina)
