Rugăciunea – privilegiu în viața creștinului

Așa cum avem nevoie de hrană pentru trup așa avem nevoie de hrană și pentru suflet, căci ce este hrana pentru trup, așa este rugăciunea pentru suflet. Sau, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „ce este apa pentru pește, așa este rugăciunea pentru sufletul credinciosului”
Rugăciunea, cel mai intim dialog între om și Dumnezeu, este o adresare plină de sinceritate, naturalețe și de dăruire tainică a fiului față de Părintele său. Această stare vine dintr-o simțire lăuntrică, omul fiind povățuit de propriile bucurii sau necazuri să-și plece genunchii înaintea lui Dumnezeu.
Dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în viața lui pământească, a avut nevoie de rugăciune, noi, care suntem păcătoși și nevrednici, de ce nu am avea? Botezul lui Iisus a fost însoțit de rugăciune. Înainte de a-și alege apostolii, în zorii fiecărei zile, înainte de Schimbarea la față, înainte de a-l învia pe Lazăr, înaintea mântuitoarelor sale pătimiri, Mântuitorul nostru s-a rugat. Din Noul Testament, avem model de rugăciune de la însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care ne-a lăsat rugăciunea „Tatăl nostru” care este cu totul și în toate cuvintele ei dumnezeiască, fiind alcătuită la rugămintea unuia dintre Apostoli: „Doamne, învață-ne și pe noi să ne rugăm” (Luca 11, 1). Atunci Mântuitorul i-a învățat rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 9-13). Deci, când rostim această rugăciune, grăim înseși cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos; ne rugăm cu adevărat în numele Domnului Iisus Hristos. De aceea, se numește Rugăciunea Domnească.Însă, auzind replica Mântuitorului Hristos: Nu știți ce cereți!, adresată fiilor lui Zevedeu când aceștia au cerut privilegii care nu țineau de demnitatea unor apostoli, ne dăm seama că rugăciunea trebuie să urmeze anumite reguli. Aceste reguli țin de modul de adresare și de Persoana celui care îți ascultă rugăciunea. Astfel, în rugăciune, putem să-L slăvim pe Dumnezeu, să-i mulțumim pentru dragostea pe care o arată față de noi și să-i cerem ca bunătatea Lui să se reverse asupra noastră și atunci când nu facem voia Lui. În Biserică, la slujbele de obște, acasă, în intimitatea camerei noastre, pe stradă, la serviciu, rugăciunea devine mod de viață.
Sfântul Apostol Pavel îi sfătuia pe contemporanii săi ca, pe lângă alte fapte bune, să se roage neîncetat. A ne ruga neîncetat înseamnă a ține legătura permanent cu Dumnezeu, a ne aduce aminte cu mulțumire și cu dragoste de toate binefacerile primite de la El : „Rugați-vă neîncetat. Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus pentru voi” (I Tes. 5, 17-18). Faptele, gesturile, cuvintele, gândurile sunt raportate la Dumnezeu, astfel încât omul transformă totul în rugăciune, se roagă neîncetat. Dar pentru omul care se roagă numai cu buzele, însă mintea îi este risipită, rugăciunea aduce vreun folos? Ne răspunde Sfântul Macarie cel Mare: ,,Omule, eu știu că tu nu știi să te rogi! Roagă-te cum poți tu! Dar roagă-te adeseori!”, iar Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune că „Cela ce se roagă des, însăși rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii”. Rugăciunea susținută disciplinează firea, creează obișnuința de a veni înaintea lui Dumnezeu la anumite ore. Un scurt respiro de 5-10 minute, dimineața și seara, în cele 24 de ore ale zilei, de la care să nu abdicăm, să nu negociem, este timpul nostru pe care l-am câștigat pentru veșnicie. Omul trebuie să se roage și când nu simte nevoia, chiar și atunci când nu are dispoziția necesară. Incapacitatea de a ne ruga se datorează firii noastre umane păcătoase, care dorește mai mult cele contrare lui Dumnezeu, și nu cele firești. În lupta cu noi înșine căpătăm o altă percepție despre relația noastră cu Dumnezeu, iar rugăciunea nu mai este înțeleasă ca obligație. Rugăciunea, pe acest fond, rodește din belșug. Se activează în noi credința, cea care face ca rugăciunea noastră să aibă putere și siguranță. De aici și îndemnul Mântuitorului: „Toate câte cereți, rugându-vă, credeți că veți lua și veți avea” (Marcu 11, 24). De asemenea, nădăjduim și ne punem încrederea în iertarea și milostivirea Lui, așa cum spune Psalmistul: „Nădăjduiește în El și El te va călăuzi” (Psalmul 36, 5). Însă rugăciunea pornită din credință și întărită de nădejde trebuie să fie pătrunsă de dragostea față de Dumnezeu. Cel care se roagă puțin, se va ruga din ce în ce mai puțin și va rămâne la o înțelegere măruntă, deformată, a rugăciunii și rosturilor ei. Fiind întrebat părintele Porfirie din Muntele Athos dacă diavolul se sperie de rugăciunile făcute de credincioși, a răspuns că „diavolul nu se sperie de rugăciuni făcute când și când, ci doar deprogramul de rugăciune și de metanii…”. Cum se face totuși că noi avem un program fix pe care-l respectăm cu strictețe (cafeaua de dimineață, știrile, serialul preferat etc.), dar când e vorba de rugăciune, renunțăm cu mare ușurință? Răspunsul este simplu: Dumnezeu nu este prioritar în viața noastră!
Important este ca la rugăciune să ne concentrăm atenția la cuvintele rostite sau gândite pentru ca mintea să nu se împrăștie în altă parte, ci să „coboare” în inimă. De asemenea în inimă sălășluiește harul Duhului Sfânt de la botez. O rugăciune care se oprește la nivelul minții (al creierului), fără să angajeze inima, rămâne o rugăciune pur rațională, seacă. Pentru ca mintea să coboare în inimă și odată cu ea rugăciunea, trebuie să ne rugăm cu multă atenție, cu evlavie și cu smerenie, recunoscându-ne starea de păcătoșenie. Atât monahii, cât și mirenii au aceeași datorie pentru a urca spre culmi duhovnicești pentru a ajunge la țelul comun care este mântuirea. Când Hristos spune: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48), El se adresează tuturor oamenilor, indiferent de poziția lor în societate sau în Biserică. Deși căile de viețuire sunt diferite pentru monahi și pentru mireni, totuși ținta este aceeași, mai ales în ce privește rugăciunea.
Mai mult decât cea particulară, rugăciunea în Biserică înalță sufletele credincioșilor și le face să simtă mai mult frumusețea, măreția și puterea sfintelor slujbe. Adunându-se la rugăciune în comun, credincioșii sunt îndemnați să înlăture și să uite întâmplătoarele neînțelegeri dintre ei și să se unească în dragoste către Dumnezeu și în dragoste creștinească între ei; astfel uniți, ei sunt mai tari și mai îndrăzneți în înfruntarea ispitelor celui viclean, precum și în învingerea greutăților nelipsite vieții. Prin rugăciunea comună, se arată și în afară unirea cea lăuntrică a credincioșilor, unire prin care toți fiii Bisericii formează un trup tainic, trupul lui Hristos; de aceea, rugăciunea obștească are multă putere și aduce mult folos credincioșilor, fiind, îndeosebi, bineplăcută lui Dumnezeu.Fiecare credincios ar trebui să se străduiască, pe cât va putea, să se unească, în rugăciunea liturgică a Bisericii, cu toți cei de față.Rodul rugăciunii este tocmai dragostea lui Dumnezeu care se revarsă în inima noastră și se împărtășește semenilor. Credinciosul care se roagă cu adevărat este plin de iubire față de semenii săi și față de toată creația care se concentrează în inima sa. În timpul slujbelor, în timpul săvârșirii tuturor Tainelor și rugăciunilor ar trebui să fim încrezatori, ca un copil față de părinții lui, căci ce copil cere de la părintele său și acesta nu-i dă?
Rugăciunea este, deci, absolut necesară desăvârșirii noastre duhovnicești. Noi nu putem progresa în relatia noastră cu Dumnezeu, în apropierea de El, decât în funcție de urcușul nostru spiritual, în rugăciune și în mijlocul Bisericii. Așadar, participarea activă a credinciosului la rugăciunea comună îl menține membru viu și lucrător al Bisericii lui Hristos. Pentru a produce roade, este nevoie ca rugăciunea să fie împletită cu smerita cugetare și cu încrederea în Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul subliniază faptul că atunci când vii înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune „fă-te în gândirea ta ca o furnică și ca cele ce se târăsc pe pământ, și ca un vierme și ca un prunc ce se bâlbâie și nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoștințe, ci apropie-te de Dumnezeu și umblă înaintea Lui cu cuget de prunc ca să te învrednicești de părinteasca purtare de grijă, ce se îndreaptă de la părinți spre fiii lor încă prunci” (Sf. Isaac Sirul, Filocalie vol.10). Și pentru că rugăciunea este un privilegiu pentru om, să ne comportăm ca niște fii iubiți al Tatălui ceresc ca nu cumva supărându-L să pierdem harul și odată cu acesta și darul.
(Pr. Vrăjitoru Constantin)