Rugăciunea monahului

Pentru monah, totul se petrece aici, jos, și, în același timp, dincolo, în Împărăție. Toate lucrurile, în această viață, sunt istorice, temporale: au un început și un sfârșit. Dar monahul începe să trăiască pe cele neîncetate, veșnice. Rugăciunea sa, uniunea sa mistică cu Iubitul inimii sale nu cunoaște oprire. Rugăciunea inimii, devenită neîncetată, face ca taina uniunii euharistice să devină o stare, ca ceva fără de sfârșit. Fără să înceteze să fie în timp, el ia totodată parte la veșnicie. Acesta este timpul liturgic, timpul transfigurat, în care istoria a fost penetrata de eternitate.
Și spațiul trăirii monahale este unul liturgic. Biserica e un spațiu transfigurat, aparține Împărăției, cum spune o cântare a Maicii Domnului: În biserica slavei tale stând, în cer va sta ni se pare, Născătoare de Dumnezeu. Iar în Muntele Athos și, de aici, în orice mănăstire, călugării recunosc în Născătoarea de Dumnezeu pe Împărăteasa lor și Stăpâna. Tot ce ține de mănăstire devine o biserică a Născătoarei și se înconjură de slava cerească.
În sfârșit, un ultim aspect ce merită observat este prezența minunii în viața monahilor. De obicei, se zice că minunea este o întâmplare extraordinară, ce depășește legile naturii și rațiunii. Pentru un creștin, minunea devine o stare normală de viață. Căci viața însăși a creștinului e o minune: e viața în viață, căci e viața lui Hristos. Minunea supremă, pe care Hristos o săvârșește în fiecare zi în Biserica Sa, este Euharistia.
Monahii au o percepție particulară a acestei dimensiuni a vieții creștine. Livada duhovnicească a lui Ioan Moshu (sec. VII) abundă de exemple: în fiecare zi creștinii vedeau puterile lui Dumnezeu, prezența minunată a lui Hristos euharistic. Călugării din Muntele Athos se încred tot timpul în Maica Domnului, care lucrează minunile sale, prin care Domnul își manifestă prezența Sa. (www.crestinismortodox.ro)