Marele orator creștin Sfântul Ioan Gură de Aur definește rugăciunea ca fiind „lumina sufletului”. Tot el numește rugăciunea „izvorul mântuirii”, „maica filosofiei”, „zidul de apărare al Bisericii”, „pricină a bucuriei” și „armă împotriva duhurilor rele”. Din aceste definiri ale rugăciunii de la Sfântul Ioan Gură de Aur înțelegem că pentru noi a ne ruga este o necesitate existențială, în plan spiritual.
Doar conștientizând că rugăciunea este lumina sufletului vom dedica mai mult din timpul existenței noastre cotidiene rugăciunii, constatând că aceasta este o necesitate duhovnicească. Rugăciunea este, după cuvântul Sfântului Teofan Zăvorâtul, „barometrul duhovnicesc care ne îngăduie să ne cunoaștem pe noi înșine”. Astfel, prin rugăciune descoperim latura spirituală și tot prin ea aducem lumină în sufletele noastre.
Prin rugăciune suntem în legătură ființială cu Dumnezeu, deoarece „rugăciunea creștină e respirația naturii noastre îndumnezeite” (Tomas Špidlik, „Spiritualitatea răsăritului creștin, Rugăciunea”). Astfel, reușim să descoperim lumina din sufletul nostru, care este scânteia nemuririi sădită de Dumnezeu în noi. Astfel înțelegem că prin rugăciune oferim sufletelor noastre hrana duhovnicească de care au nevoie și intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul ne învață că „rugăciunea este, după însușirea ei, însoțirea și unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, susținătoarea lumii”.
Rugăciunea ne luminează sufletele și ne unește cu Dumnezeu. Prin ea ne înălțăm mintea către Dumnezeu și cerem „bunurile cuvenite”, după cum ne spune Sfântul Ioan Damaschin. Cu adevărat, prin rugăciune ne înălțăm mintea către Dumnezeu și prin cererile pe care le adresăm intrăm în dialog cu El. Această convorbire cu Dumnezeu este a sufletelor noastre luminate de rugăciune, care tânjesc după lumina cea neînserată din Împărăția lui Dumnezeu.
Stăruința în rugăciune ne duce spre bucuria cunoașterii luminii necreate în care s-a schimbat la Față pe Muntele Tabor Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Prin ea ajungem la statura duhovnicească a părinților isihaști, care și-au luminat sufletele cu lumina taborică și au pregustat din fericirea netrecătoare a Raiului, fiind încă în lumea aceasta trecătoare.
Postul este ajutorul de nădejde al rugăciunii în luminarea sufletului. Pentru că, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, „postul e curăția rugăciunii, luminarea sufletului, paza minții”, „începutul isihiei” și „călăuză spre nepătimire, iertarea păcatelor, ușa și desfătarea raiului”.
Postind, noi ne îndepărtăm de patimi și de lucrurile trecătoare și ne dedicăm ascezei și rugăciunii care ne transpun în starea omului din Rai înainte de cădere, când era luminat de slava dumnezeiască a Preasfintei Treimi. De aceea, Părinții pustiei în apoftegmele lor menționează: „Dacă cineva a dobândit curăția, toate ascultă de el, ca odinioară de Adam înainte să fi călcat porunca lui Dumnezeu”.
Rugăciunea neîncetată unită cu asceza îl duc pe om la starea paradisiacă a lui Adam și natura îl ascultă pentru că vede în el chipul lui Dumnezeu, luminat de trăirea duhovnicească.
(Pr. Ciprian Florin Apetrei , Ziarul Lumina)
