Se zice în Evanghelii: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16:24). Când ne rugăm, mai întâi trebuie să renunțăm la voința noastră și la ideile noastre, apoi să ne luăm crucea, care este munca trupului și a sufletului, inevitabilă într-o astfel de căutare. Lăsându-ne cu totul în grija neadormită a Domnului, trebuie să îndurăm, cu umilință și cu smerenie, sudoarea și munca, de dragul răsplatei adevărate pe care Dumnezeu o va da celui râvnitor când va veni timpul potrivit. Atunci Dumnezeu, dându-ne mila Sa, va opri rătăcirile minții noastre și o va așeza – laolaltă cu amintirea Sa – neclintit în inimă. Când această așezare a minții în inimă a devenit ceva natural și constant, Părinții o numesc „unirea minții și inimii”. În această stare, mintea nu își mai dorește să stea în afara inimii. Dimpotrivă, dacă împrejurări din afară sau unele discuții lungi țin mintea departe de atenția ei către inimă, ea cunoaște o dorire de neîmpotrivit pentru a se întoarce înăuntru, o nevoie și o sete spirituală: singura ei dorință este să lucreze încă o dată cu mai multă râvnă în zidirea casei ei lăuntrice.
Rugăciunea minții în inimă vine repede la unii oameni, în timp ce pentru alții procesul este îndelungat și trebuie răbdare
Când această ordine lăuntrică s-a stabilit, totul din om trece din capul lui la inimă. Atunci un fel de lumină lăuntrică luminează tot ce este într-însul, și tot ce face, zice sau gândește, este făcut cu toată conștiința și atenția. Este capabil să discearnă clar natura gândurilor, intențiilor și dorințelor ce vin la el; de bună voie își supune mintea, inima și voia către Hristos, îndeplinind degrabă fiecare poruncă a lui Dumnezeu și a Părinților. De se va îndepărta de la ele în orice fel, își va ispăși vina cu inima căzută în pocăință și regret, cu smerenie închinându-se în fața lui Dumnezeu cu tristețe adevărată, implorând și așteptând cu încredere ajutor de sus întru slăbiciunea sa. Și Dumnezeu, văzând această smerenie, nu îl va lipsi pe rugător de mila Sa.
Rugăciunea minții în inimă vine repede la unii oameni, în timp ce pentru alții procesul este îndelungat. Astfel din trei oameni pe care îi cunosc, a venit la unul imediat ce i s-a spus despre ea; la altul a venit după vreme de șase luni; la un al treilea după zece luni, în timp ce în cazul unui mare stareț a venit numai după doi ani. De ce se întâmplă așa, Dumnezeu singur știe. Să mai știi că înainte ca patimile să fie curățite rugăciunea este de un fel, iar după ce inima a fost curățită de patimi e de un alt fel. Primul fel ajută la curățirea inimii de patimi, în timp ce al doilea este un semn duhovnicesc al fericirii viitoare. Aceasta este ceea ce trebuie să faci: când poți simții că mintea chiar îți intră în inimă, dă putere deplină unei asemenea rugăciuni, alungând tot ce o împiedică; și atât timp cît continuă activă în tine, nu face altceva. Dar când nu te simți așa de transportat, practică rugăciunea gurii cu metanii, străduindu-te în toate felurile posibile să îți ții atenția în inimă înaintea feței Domnului. Acest fel de rugăciune îți va ajuta deopotrivă inima să obțină căldură.
Priveghează și fii treaz mai ales în timpul rugăciunii minții și inimii
Nimeni nu e mai plăcut lui Dumnezeu decât cel ce practică cu dreptate rugăciunea minții și a inimii. Când cele înconjurătoare fac rugăciunea dificilă, sau când nu ai timp să te rogi, în astfel de momente, cu orice te-ai ocupa, încearcă să păstrezi duhul rugăciunii în tine prin orice mijloace,
aducându-ți aminte de Dumnezeu și străduindu-te în orice fel să Îl vezi în fața ta cu ochii minții tale, cu frică și dragoste. Simțind prezența Sa în fața ta, abandonează-te atotputerniciei Sale, atotvăzătoare și atotștiutoare, într-o supunere credincioasă înfățișându-ți toate lucrările în fața Sa, în așa fel încât în fiecare acțiune, vorbă sau gând să îți reamintești de Dumnezeu și voința Sa sfântă. Astfel, pe scurt, este duhul rugăciunii. Oricine are dragoste de rugăciune trebuie fără cădere să aibă acest duh, și, pe cît se poate, trebuie să supună înțelegerea sa înțelegerii lui Dumnezeu prin atenția neîntreruptă asupra inimii, ascultând cu smerenie și respect poruncile lui Dumnezeu. În același fel, trebuie să își supună dorințele sale voii lui Dumnezeu, și să se predea pe deplin planurilor providenței lui Dumnezeu.
În toate felurile posibile trebuie să luptăm împotriva duhului arbitrariului propriei voințe și împotriva impulsului de a ne scutura de toate constrângerile. Este un duh ce ne șoptește: „Aceasta e peste puterea mea, căci nu am timp, e încă prea devreme pentru mine să întreprind aceasta, ar trebui să mai aștept, obligațiile mele monastice mă opresc” – și o mulțime de alte scuze de același fel. Cel ce ascultă de acest duh nu va căpăta niciodată obiceiul rugăciunii. Strâns legat de acest duh este cel al justificării de sine: când am fost purtați în facerea de rău de către duhul dorinței arbitrariului și suntem astfel avertizați de conștiința noastră, acest al doilea duh vine și lucrează asupra noastră. Într-un astfel de caz duhul justificării de sine folosește tot soiul de vicleșuguri pentru a înșela conștiința și a prezenta greșeala noastră ca fiind dreaptă.
