„În anul Mântuitorului” 1990, imediat după revoluția din decembrie, zeci de familii de rromi – foști țigani – din Sadova de Dolj, au ajuns În Germania Federală, cerând azil politic: fuseseră, cum declarau, mai erau încă persecutați de barbarul regim comunist, mânca-ți-aș!…
Nemții i-au crezut, i-au cazat în lagăre speciale, le-au dat câte 400 de mărci pe luna de cap de rrom, cum erau mulți se adunau ceva bani și drept răsplată pentru ospitalitate și efort financiar, balaoacheșii au plecat la produs: care cu alba – neagra, care cu pisica moartă pusă în fața ușii cumsecadelui și prea iute crezătorului neamț obișnuit, care cu șișul când putea, care la ciordeală, că să nu fac eu pușcărie, boierule, dacă nu ți-oi lua oul de sub găină, mânca-ți-aș portofelu matale!…, că erau și politicoși șuții! Lucrurile au ajuns să ia o turnură serioasă (ca acum în Italia și Franța) și nemții au încercat să facă ordine. Dar cum ? Au nu căzuseră ei în propria capcană a unei viziuni deformate asupra lumii comuniste românești? Proști, mă, nemțoii, dă-i în barbut, cred toate prostiile, vai de capul lor, îi compătimeau alde Pardaillan!…
Cunoscuții, pe atunci, mai târziu prietenii noștri din Leipzig (fosta RDG), Lothar si Giselle, deși erau oameni cu studii universitare – inginer și profesoară – păreau a ilustra grăitor această filozofie rromescă: să mor io dacă aștia nu-s proști, că habar n-au ce-a fost acolo la noi, la Sadova!, ne-au trimis un pachet în care erau, printre altele, sare și zahăr. Asta însemna, în viziunea lor, că o familie de intelectuali din România antedecembristă nu putea să-și procure, prin mijloace proprii, sare și zahăr ! Noi trebuie că eram atât de săraci și obidiți încât sarea, care e pe toate drumurile în România, lipsea, bieții de noi, ce să mai vorbim de zahar (e drept, pe cartelă). Alături o scrisoare : dragii noștri și noi am suferit dar voi ați fost sclavii lui Ceaușescu ! Ne-am simțit prost și în van am răspuns că lucrurile sunt mult mai nuanțate, că propaganda lucrează nu doar în slujba unui regim autoritar dar și în democrații cu tradiție : vorbe, am rămas persecutații si oprimații care n-au avut nici măcar sare…
Când au venit în România (Slatina, județul Olt) pentru prima oară, în cadrul programului Socrates – Școala în Europa – cele două profesoare din Wiesbaden (un orășel din fosta RFG unde funcționează un liceu în care învață, în special, copii de imigranți) au fost copleșite : România (desigur nu toată) era altfel de cum știau (și știau niște clișee reșapate de care, iată, nu reușim să scăpăm) : ia te uită, o frumusețe, iar copiii (școala le-a oferit un program complet în care copiii au fost vioara întâi, cum n-au văzut) o minune! Si câte case noi, se așteptau probabil să întâlnească Ruanda cu foametea ei endemică. Cine de fapt sunteți voi cu adevărat, ne-au întrebat ? Și pe bună dreptate!
Uniunea Europeană s-a decis să ne ia sub aripa ei ocrotitoare. Știe oare cu cine se încurcă? Anii îndelungați de prosperitate economică și stabilitatea socială asociată, normele creștine acceptate și urmate, lipsa deznădejdii și o autoritate – de orice formă – controlată de societatea civilă – control acceptat de această autoritate – fac din Uniune o entitate destul de blazată și sigură de forța sa, încât să nu ia seama cu atenție la minunatul farmec insidios al românilor. (Le-a trecut prin cap oare că un demnitar important ar putea fi cercetat cu adevărat asupra dobândirii averii sale ?).
Căci fața de ei care au devenit previzibili, burghezi și exacți, noi am rămas latini, imprevizibili, fermecători, inconstanți. Normalitatea noastră e neprevăzutul. Lasă că o să vedem noi! Fatalitatea ne ocrotește mioritic : ce-o da Dumnezeu, Dumnezeu nu ne lasă ! Mințim cu seninătate că ne-au persecutat și Antonescu și Ceaușescu și Iliescu , vai de capul nostru în veci… Nu ne plătesc, d ‘aia nici nu muncim. Întreținerea e mare așa că de ce s-o plătim ? Să fie totul gratis, să le ia Vadim vilele (pe ale altora firește), escrocii, că sunt făcute pe banii poporului ( ale noastre, nu, sunt făcute cu bani munciți)!
Teamă îmi este, domnule comisar Olli Rehn, că suavul și prea iute înșelătorul farmec românesc să nu fie mai tare decât ordinea germană, având atracția fructului interzis și că până la urmă nu ne vom integra noi în Uniunea Europeană ci dumneavoastră în România și veți ajunge să cântați cu foc ca celebrul nostru Zavaidoc : dadă Floare. dadă Floare, tare ești înșelătoare !…
Așa să ne ferească Dumnezeu!
Cornel CEAUȘ
