Românii singuratici, la capătul așteptărilor

După prima zi de ianuarie, anul viitor, România primește retrospectiv certificat de naștere european, împărtășind destinul unei familii din care a făcut parte întotdeauna, indiferent pe ce drumuri a umblat.
Viața românilor a fost marcată de la origini de un sentiment acut al singurătății. Nicolae Iorga vorbește undeva despre urmașii romanilor care, după retragerea aureliană din Dacia, stăteau cu ochii lipiți de orizont sperând să vadă întoarcerea legiunilor Cetății Eterne. Și n-au venit, așa cum n-au venit, mai recent, nici americanii…
Dar așteptarea sterilă și milenară a creat complexe identitare și alienări de copil abandonat la ușa maternității Istoriei. Pentru propriul confort sufletesc, am convertit inferioritatea în superioritate. Popor latin înecat în marea slavă, neam urgisit să stea la răspântia marilor imperii am fost însă, prin ani, pavăză creștinătății și scut împotriva barbariei răsăritene și orientale.
Și după aderare rămânem țară de graniță, dar nu ne mai apărăm propria izolare, ci un viitor în care suntem alături de alții.
Deși deveniți, cu acte, cetățeni ai Europei, ne va lua, probabil, o vreme să ne dumirim ce ni se întâmplă și să scăpăm de frica atavică, atât cât o mai percepem. La 2 octombrie, președintele Traian Băsescu evoca solitudinea paradoxală cu care ne vom confrunta: „Știți care este marea noastră dramă după 1 ianuarie 2007? Și asta este marea mea îngrijorare. Că rămânem singuri, atât de singuri cum n-am fost niciodată”.
Temerile prezidențiale sunt nejustificate. De fapt, Bruxelles-ul rămâne cu ochii pe noi și ne va monitoriza la fel de exigent, până ce vom dobândi, firesc și deplin, ticurile și tabieturile democratice.
Poate nu conștientizăm plenar, dar așteptarea s-a încheiat. Scepticii vor spune că ne integrăm într-un azil de bătrâni, amirosind a naftalină și tămâie și amenințat de grădinița chineză sau de ospiciul extremismului islamic.
Când timpul va impune însă trecerea vămilor spre altceva nu vom sfârși doar ca români, ci și ca europeni. Nu mai suntem singuri …