În 1978, Campionatul Mondial s-a desfășurat în Argentina. Gazdele au câștigat, dar nu fiindcă erau gazde, ci pentru că jucau chiar fotbal. E drept și că în finala cu Olanda, în ultimul minut, le-a vâjâit glonțul olandez pe la ureche, dar atât. Căpitanul Daniel Pasarella, pe lângă faptul că era căpitan al echipei ce avea să cucerească trofeul suprem, mai prezenta o particularitate pe care, până săptămâna asta, am considerat-o unică și irepetabilă: juca doar la Națională! Adică, pur și simplu, nu juca la nici un club: încheiase contractul prin noiembrie în anul precedent, 1977, și nu mai semnase un altul, așa că juca doar pentru echipa numită Argentina.
Ei bine, începând cu aceste zile istorice, premergătoare meciului cu Bosnia, bizarul record al argentinianului a fost egalat. Și nu de oricine, ci de un român de-ai noștri (de fapt, mai degrabă de-al norvegienilor; sau al rușilor?, că ultimul loc de unde-a fost gonit e Alania Vladikavkaz) care, contrar tuturor principiilor enunțate de fiecare din selecționerii care ne mănâncă sănătățile de vreun deceniu și ceva încoace („vor fi convocați numai cei care sunt titulari la echipele lor”, „joacă doar cei care sunt în formă și titulari” etc.) este și convocat, și dat ca titular, deși nu joacă nicăieri. Știți, desigur, că e vorba despre numitul Florescu, o bună bucată de timp purtător al numărului 10, sub pretextul că „adevăratul 10”, Mutu, fiind scos din discuție, cineva trebuie să poarte acel tricou. Ciudățenia nu e că l-a tot purtat în ideea că nu trebuie lăsat să mucegăiască, ci că individul n-are nici o treabă cu fotbalul în general și cu postul ăsta de creator în special. Nu vă pun să-l comparați cu numărul 10 de la Barcelona, ci doar cu „decarul” de dinainte de la Naționala noastră, Hagi.
Trecând peste faptul că am făcut deja o psihoză cu acest Florescu, vă mai spun că Pasarella era chiar fundamental pentru jocul Argentinei și efectiv n-avea nevoie să mai joace și altundeva, în timp ce Florescu ăsta nu poate fi comparat decât cu Funeriu de la Educație: trebuie să cauți ca un dement până să găsești unul care chiar n-are habar cu ce se mănâncă munca pe care e adus s-o facă. Dincolo de cazul ăsta aproape patologic, azi, România va mai intra o dată în Guinness Book of Records, ca echipa alcătuită din cei mai mulți fotbaliști care nu joacă. Așadar – Florescu – l-am discutat, Tamaș – afară de vreo trei luni, Deac – de juma’ de an, Marica – doar de-un trimestru! Încât te întrebi de ce nu i-o fi convocat și pe Dorinel Munteanu sau pe Răducioiu. Ezit între Doamne, ferește și Doamne, ajută, adică între 3-0 și 1-2. Doamne, ajută!
