Petre Roman afirmă, într-un interviu pentru MEDIAFAX, că generațiile care s-au născut după Revoluție trebuie să rețină că acest eveniment a avut ca motivație libertatea, că este poate cel mai frumos simbol, mit, legendă dar și că, 20 de ani mai târziu, se simte furios pentru degradarea politică.
Prezentăm integral interviul acordat de Petre Roman:
Reporter: E o generație perfect funcțională acum de oameni care erau fie foarte mici fie nenăscuți la Revoluție. Oameni care au crescut auzind foarte multe date contradictorii despre Revoluție. De ce au apărut aceste contradicții?
Petre Roman: Contradicțiile acestea au apărut. Deși îmi pare foarte rău că au apărut, ele aveau totuși un temei. Și anume că evenimentele pe care noi le considerăm ca Revoluție fiindcă au produs o schimbare totală, radicală și brutală, foarte rapidă, aproape instantanee, au fost făcute de oameni care au avut curajul să iasă în stradă și de popor pur și simplu. Chestiunea însă este că, imediat după aceea, în prima formă de putere care s-a instaurat, au apărut prea mulți dintre oamenii fostului regim…oameni care fuseseră în vechiul regim, care ocupaseră anumite funcții în regimul comunist, ba chiar și securiști, care pe făgașul acesta al vidului de putere care s-a creat și cu Iliescu care, dintr-un reflex politic foarte abil, s-a bizuit pe oamenii pe care îi cunoștea, deci care erau neapărat din vechea structură, s-a creat o imagine oarecum de confiscare a Revoluției. Lucrurile nu stăteau așa. O dovadă că nu stăteau așa sunt eu însumi. Eu am ajuns prim-ministru mai ales prin legitimitatea revoluționară pe care o aveam. Și, mă rog, și fiindcă eram cunoscut ca profesor, ca om de știință. Aveam în trecutul meu acei trei ani la doctorat în Franța. Cu alte cuvinte, aveam o desprindere de comunism. Și eram un om stimat și de studenți și de mediile academice.
R.: Se vor limpezi lucrurile? Vor dispărea aceste contradicții? Va exista la un moment dat o părere unitară despre ceea ce a însemnat Revoluția?
P.R.: Eu cred că lucrurile s-au limpezit în ceea ce privește desfășurarea Revoluției în tot ceea ce privește prăbușirea regimului Ceaușescu, plecarea lui Ceaușescu și prăbușirea întregului eșafodaj al instituțiilor. În privința aceasta cred că lucrurile sunt lămurite. Eu cred că nu se mai vorbește astăzi de vreo contestare a Revoluției. Dar ceea ce rămâne neclar este această chestiune: a fost recuperată Revoluția de către cei din vechiul regim? Și a fost recuperată de ei într-o anumită măsură fiindcă am avut două momente foarte urâte: 13-15 iunie și septembrie 1991 când un Guvern legitim și care se bucura de mare încredere a fost eliminat printr-un puci bolșevic – pentru că asta a fost în septembrie 1991.
Prin urmare, se poate vorbi despre faptul că linia a doua – adică oamenii care au fost ai vechiului regim – au rămas, s-au infiltrat foarte bine. Și asta a fost posibil tocmai din cauză că regimul s-a prăbușit instantaneu. În decurs de câteva ore – asta o să vă fie greu să înțelegeți – în decurs de câteva ore, toate instituțiile statului au dispărut. Toate. Nimeni nu mai accepta vreo referință la aceste instituții. Deci toți, dintr-o dată, inclusiv cei care au fost lingăii lui Ceaușescu – au devenit anti-ceaușiști. Pentru că era foarte simplu.
Am avut spre exemplu o situație care nu era deloc comodă. Și anume, în primul Parlament liber ales al României a fost ales ca președinte al Senatului României un vechi comunist, Bârlădeanu, și ca președinte al Camerei Deputaților, un vechi comunist, Dan Marțian. Sigur că asta a creat o problemă. Eu am devenit prim-ministru și la cererea acelora care erau clar separați de comuniști – disidenții, revoluționarii – eu am devenit prim-ministru cu condiția să nu fiu angajat politic. Și eu, până la alegerile din mai 1991, n-am fost angajat politic. După aceea sigur că am urmat , am fost înscris ca independent. Deci a fost un fel de colcăială în care lupta politică, rețelele fostului regim au fost prezente.
R.: Era imposibil de evitat ca foștii ceaușiști să devină parte din noua putere?
P.R.: Era imposibil. Cred că era imposibil de evitat pentru că aici în România l-am avut președinte pe Iliescu. Iliescu era un om foarte popular din cauză că se opusese lui Ceaușescu și meritul lui este acela – eu am multe conturi pe care le-am reglat cu Iliescu, dar asta nu înseamnă că nu văd lucrurile așa cum sunt – el a avut un mare merit că s-a opus lui Ceaușescu în ’71-’72, când Ceaușescu era foarte popular în România. Dacă atunci s-ar fi organizat alegeri absolut libere, Ceaușescu lua 90 la sută. El s-a opus lui Ceaușescu pentru că a văzut ce nebunie vine din partea lui Ceaușescu. Și a avut curajul ăsta, alții n-au avut. Prin urmare, el a devenit un om foarte apreciat.
Or, în momentul ’89, când în Occident nimeni, absolut nimeni, nu credea că se va prăbuși sistemul comunist (…) în momentul acela, Iliescu, care fusese un ideal pentru Perestroika, a devenit un om în urma evenimentelor. El încă a jucat un rol bun în primele luni, fiind un foarte, foarte abil politician. A ținut echilibrul, având energia necesară, doar că s-a bizuit mult prea mult pe oamenii din vechiul regim, pe care-i cunoștea, de altminteri.
Într-o țară ca Cehoslovacia, unde a existat Havel – și acolo, oameni din rețelele fostului partid comunist și ai Securității lor s-au infiltrat foarte bine. Nu mai era vorba de un Iliescu, fost comunist. Era vorba de Havel, marele disident. În Polonia, la fel. Deci, puterea acestor rețele de a se infiltra în societate era foarte mare, și unul dintre motive – motivele trebuie discutate dintr-o analiză sociologică și, chiar, psihosociologică, dar unul dintre motive este acela al arhivelor securității – la noi și peste tot – care însemna o mare capacitate de șantaj. Noi nici acum nu știm câți informatori a avut Securitatea. Probabil ca ziarist ai sentimentul că arhivele de Securitate au fost desecretizate. (…)
R.În toată această masă de foști ceaușiști deveniți anti-ceaușiști, de oameni care aveau un background solid în materie de politic, dumneavoastră cum ați ajuns la Televiziune?
P.R.: La Televiziune am ajuns venind din Piața Revoluției, de pe balcon, după fuga lui Ceaușescu. Eu n-am fost la Televiziune.
R.: Acolo cum ați ajuns?
PR.: Acolo am ajuns… Sigur că evenimentele declanșate la Timișoara sunt evenimentele care declanșează Revoluția. Acolo are loc prima represiune, 63 de oameni uciși, foarte mulți răniți … Dar momentul care schimbă complet datele problemei este, totuși, baricada, unde eu m-am dus de la Politehnică, după mitingul lui Ceaușescu, atunci când un prieten mi-a spus că e o mișcare la Inter, se face un fel de baricadă și m-am dus.
Ce mă stăpânea pe mine în momentul acela? Mă stăpânea un sentiment de revoltă totală, nu mă mai interesa altceva decât să mă exprim, să răbufnesc, să dau afară. Era un rebel în stadiu pur. De multe ori m-am gândit cum eram. Nu se potrivește – după aceea am încercat să judec obiectiv – nu se potrivește: profesor, cercetător și baricadă. Nu prea se potrivea, dar uite că…
R. Singur sau cu studenți la baricadă?
P.R.: Nu. La baricadă, singur. De altfel și ăsta este un element clar care arată caracterul absolut spontan, noi nu ne cunoșteam, noi cei de la baricadă. Absolut deloc. Ne-am regăsit acolo, fiecare venind în felul lui. Nu se cunoșteau dinainte. Practic, niciunii nu se cunoșteau dinainte. Acolo, în focul luptei pentru baricadă… acolo, și nici acolo nu ne-am cunoscut. Nu ne vorbeam pe nume. Că nu ne știam. Vorbeam: „bă, tu ăla”. Acolo, la baricadă, e un lucru foarte important de spus.
Baricada a fost… a rezistat atât de mult cât a rezistat pentru că erau acolo tineri, tineri de 15, 16 17 ani, care erau de o temeritate fără limite și în câteva rânduri, când au încercat să străpungă baricada, s-au luptat așa, cum să spun, la orice sacrificiu.
Ce era baricada asta? Imagini nu există. Iată ce înseamnă marile complicități ale vechiului regim. Evident că la baricadă s-a filmat, începând de la ora 12.00 – 1.00, până când baricada a fost pusă efectiv, pe la ora trei jumătate, și cât am rezistat noi, până la unsprezece jumătate noaptea, toate filmările care s-au făcut nu există nici astăzi.
R.: De ce nu există?
PR.: Pentru că, probabil, cei mai mulți au interes să nu se vadă ce se vedea.
R.: Dumneavoastră ați văzut. Ce s-a văzut acolo și acum nu putem vedea?
PR.: Nu, eu am fost acolo. Deci, în principal, cred că ceea ce nu voiau să se vadă erau două lucruri: în primul rând cordonul militar în care erau tot felul de oameni – polițiști, securiști, milițieni adică – și, bineînțeles, Armata. Armata, ofițeri – ăștia apar și ei în aceste imagini, categoric. Evident că oamenii ăștia n-au niciun interes să… și toți cei care au dat ordine. De altfel, diversiunea care s-a creat după 22 decembrie despre asta vorbește. Și, în al doilea rând, de asemenea, cei care circulau prin mulțime și erau, de fapt, tot agenți ai Securității. Aceste filme – am fost ministru, am ocupat în stat o mulțime de funcții, am fost la putere, la un moment dat, într-o echipă absolut necomunistă, cea care a fost din ’96 până în 2000 – și totuși nu am pus mâna pe aceste imagini.
Revin și spun: baricada era un șir de mese, scaune, bare, ce-am găsit pe acolo, și totuși au blocat circulația, nu au putut să ne dea la o parte până nu au tras în noi cu gloanțe de război, la 23.35 din câte știu eu. Și în momentul acela, din 82 câți știm noi că eram la baricadă, asta e o cifră confirmată de mai mulți colegi de la baricadă și în primul rând de Dan Iosif, Dumnezeu să-l ierte. Din 82, 39 au fost uciși.
R. Și totuși viața dumneavoastră s-a schimbat. Spuneți că acel spirit rebel… care nu se potrivea
PR.: Nu se potrivea.. da, că putea să se încheie viața mea acolo. Puteam să fiu între cei 39.
R.: Dar nu s-a încheiat și, deși rebel, foarte puțin timp după erați în CFSN. Cum s-a întâmplat?
R: CFSN-ul s-a format în seara de 22 decembrie, după ce au început tirurile teroriste la Televiziune, la etajul 11. Cum s-a făcut CFSN-ul ăsta? Că aici foarte mulți au speculat. Eu am fost acolo. Fiecare a dat nume. Nimeni n-a venit cu o listă. Noi am pus pe listă ce știam. De exemplu am pus-o pe Doina Cornea, pe Laszlo Tokes, pe Mircea Dinescu, pe Ana Blandiana, pe Andrei Pleșu… Că îi știam că sunt oameni care se opuseseră într-un fel sau altul regimului. Pe urmă ne-am pus pe noi, cei de la Baricadă. Așa apare și Romeo Raicu, și Radu Silaghi și alții. Alții au venit cu alte nume, habar n-aveam cine erau. Și în acest CFSN format din 39 – finalmente, lista care s-a încheiat în seara aceea cu ideea că oricum vor fi mult mai mulți – din ăștia 39, 5 erau foști comuniști. Adică, pot să vi-i spun: erau Iliescu, Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Brucan și Dan Marțian. Prin urmare, despre ce complot este vorba? Am văzut cum s-a făcut lista. Nu se poate vorbi despre asta. Se poate vorbi despre cei care au pătruns în sfera puterii odată cu Iliescu.
R.Și acum, după 20 de ani, societatea românească este așa cum v-ați imaginat-o atunci?
PR: Nu, nu e. De altminteri, e un lucru care m-a frământat tot timpul și încă mă doare, fiindcă Revoluția română a fost unul dintre cele mai importante evenimente în istoria Europei și într-un fel în istoria lumii. A fost o schimbare de un radicalism excepțional, rar întâlnit, cu o capacitate transformatoare extraordinară, pentru că toate instituțiile regimului comunist s-au schimbat în decurs de câteva ore.
În momentul în care eram pe balcon, pe celebrul balcon, și am spus câteva cuvinte de pe acel balcon, în fața mea erau peste 100.000 de oameni care au strigat „Alegeri libere!”. Păi în momentul în care au strigat alegeri libere s-a terminat, gata, regimul comunist era mort și îngropat. (…) Românii care au ieșit în stradă, întâi la Timișoara și apoi la București (…), imaginea pe care o proiectau ei pentru viitor – o imagine democratică – eu pot să apreciez astăzi că era cu mult mai umanistă, cu mult mai curată decât ce era și ce este acum democrația în Occident, nemaivorbind de cea din România. Fiindcă sigur că instituțiile democratice și ale economiei de piață care să facă să funcționeze o democrație nu funcționează în România. Nu funcționează în Occident, darămite în România. Adică în România avem, din păcate, mari dezechilibre, polarizări sociale grave și derapaje chiar…
R.: Dacă ar fi să se întoarcă timpul v-ați duce din nou la Revoluție?
P.R.: Categoric. Motivația evenimentelor și de la Timișoara și de la București a fost libertatea. Mai e vreun român astăzi care să fie de acord să își piardă libertatea? Nu cred. Prin urmare, aș lua-o de la capăt fără ezitare. Și dacă cumva s-ar întâmpla în politica noastră de astăzi ca cineva să mai vrea să-și aroge vreun drept de a încălca libertatea, aș face la fel.
R. Trebuie să vă întreb, pentru că este unul dintre lucrurile pe care le-am auzit constant când am intrebat despre dumneavoastră, ce s-a întâmplat cu puloverul? Am văzut că joi (n.r. – la simpozionul pe tema Revoluției) s-a transformat într-un pulover mov…
PR: A fost intenționat că m-am dus în puloverul acela joi. Puloverul (n.r. – roșu) îl am. Nu m-am dus chiar cu el, joi, deși poate că era bine să mă duc. L-am mai purtat de câteva ori. Este bine-merci. Dar el este puloverul meu de prim-ministru, nu de revoluționar. În imaginile de la Revoluție, era un pulover dintr-ăsta de lână, făcut la țară, croșetat. Ținea de cald. Era cu un fel de banderole albastre, el era culoarea aceea gri, tipică pentru puloverele croșetate manual, cum se fac ele la țară. Deci, puloverul acela este bine-merci și – un lucru important – îl pot purta pentru că am aceeași greutate ca atunci .
R. Ce să rețină cei care n-au apucat să trăiască acel moment?
PR.: Păi faptul că Revoluția este extrem de importantă în istoria română. Cred că este poate cel mai frumos simbol, mit, legendă. Din păcate, a intervenit contestarea despre care am vorbit. Dar, parcă, pe măsură ce trece timpul, recuperăm din imaginea frumoasă a felului în care ne-am cucerit libertatea, pentru că despre asta a fost vorba.
R.: Din felul în care vorbiți păreți dezamăgit de rolul pe care spuneți că l-ați avut și de ceea ce s-a întâmplat după aceea…
P.R.: Nu sunt dezamăgit. Sunt furios în legătură cu degradarea politicii din România. Pentru asta sunt foarte furios. Pentru că astăzi sunt mult mai mulți oameni cărora nu le pasă nici cât negru sub unghie de problemele țării . Nu le pasă decât de fundul lor….ca să mă citezi…de interesul lor.
Dar nu pot vorbi despre dezamăgire. Dezamăgirea nu folosește în politică la nimic. Un om politic dezamăgit este mort și îngropat.
Dar sunt furios în legătură cu această extraordinar de urâtă declasare a politicii care nu își mai propune să construiască, să facă bine, să se ocupe de oameni… Doar să-i păcălească. Și îi păcălește la greu.
