Spectacolul lumii înaintea sărbătorii Nașterii Domnului sau Crăciunului este același în fiecare an, poate cu unele mici accente sau nuanțe care se schimbă de la an la an. Ne este la îndemână tuturor să descriem ceea ce se întâmplă, pentru că fiecare dintre noi este părtaș la atmosfera creată, mai mult sau mai puțin artificial, mai mult sau mai puțin comercial. Totuși, am fi ipocriți să afirmăm că spectacolul la care asistăm ne displace în totalitate. Că nu este nimic din acest întreg peisaj care se desfășoară înaintea ochilor noștri care să satisfacă gusturile noastre în materie de sărbătoare. Că luminițele, colindele care se aud la tot pasul și la tot colțul, vitrinele magazinelor decorate cu Moși Crăciun sau brăduți ninși și steluțe, că oamenii care se grăbesc să cumpere și/sau să împodobească brazii ori să ofere daruri celor dragi, că mirosul de mere coapte și scorțișoară nu schimbă absolut nimic în registrul trăirilor noastre. Lumea contemporană, așa cum este ea astăzi, din ce în ce mai mult dezinteresată de substratul religios al sărbătorilor, revendică intens, din toate puterile și cu toate mijloacele, dreptul ei la proprietate în ceea ce privește Crăciunul. Vrea și ea să profite de pe urma Crăciunului.
Pe de altă parte, proclamarea dreptului de proprietate asupra sărbătorii Nașterii Domnului nu este numai apanajul multinaționalelor însetate de câștig. Nu doar al mallurilor care gândesc în termenii câștigului material. Din peisajul revendicărilor nu poate să lipsească, pe motive istorice și teologice bine întemeiate, Biserica. Chiar dacă perspectiva asupra sărbătorii pe care aceasta o propune oamenilor în pragul Crăciunului diferă esențial și calitativ de optica cealaltă, descrisă mai sus, totuși și Biserica se supune unei dinamici asemănătoare în privința încercării de a atrage oamenii. E adevărat, la un alt tip de sărbătorire, pe bună dreptate superior celuilalt. A-i îndemna pe oameni să se spovedească și să se împărtășească, să țină post și să facă fapte bune, să meargă la biserică în loc să se ducă în oricare altă parte sau să meargă la biserică înainte de a merge altundeva, toate aceste aspecte constituie indiciile clare ale intenției Bisericii de a se poziționa în tot acest peisaj. Și aici se distinge un tip de revendicare, chiar dacă acesta este construit pe un alt calapod, urmărește alte scopuri și are o cu totul altă legitimitate.
Superioritatea evidentă a modalității în care Biserica revendică sărbătoarea și totodată o propune oamenilor timpurilor noastre, mai mult sau mai puțin re(ti)cenți, nu presupune în mod automat că toți aleg sau vor alege calea propusă de Biserică pentru serbarea Nașterii Domnului. Știm, mărturisim și credem că ceea ce Biserica oferă de Crăciun este inegalabil și inimitabil, dar asta nu înseamnă că nu vor exista în continuare persoane sau mai bine zis personaje care în loc să își îndrepte atenția către Pruncul Iisus născut în ieslea Betleemului, vor crede că este mai nimerit să discute despre rasa și greutatea boilor sau a oilor din staul, să stabilească amprenta la sol a grajdului ori să calculeze valoarea actuală pe piață a aurului, smirnei și tămâiei. Merită oare ca în tot acest timp să ne gândim la altceva decât la ceea ce contează cu adevărat? Răspunsul îl vom afla dând la o parte paiele grajdului pentru a vedea Lumina din iesle.
(Pr. Cosmin Daniel Pricop)
