Retrospectivă istorică a traducerilor Sfintei Scripturi (I)

Este uimitor să aflăm că, într-o vreme când atât de mulți oameni par a se fi lepădat de credința în Unul Dumnezeu, o carte precum Sfânta Scriptura fost deja tradusă în câteva mii de limbi și tipărită în milioane de exemplare; evreii și creștinii, oameni de felurite credințe o caută, o cunosc, o păstrează. Chiar dacă se bucură să folosească multe alte cărți frumoase, ziditoare, scrise de autori cu o viață îmbunătățită, ei mărturisesc totuși că Biblia le este călăuza cea mai bună, centrul vieții lor religioase, spirituale (acolo unde este cazul). Astfel că este venerată, citită, folosită în rugăciune sau, adeseori, chiar în dispute referitoare la adevăruri de credință. Astăzi vedem bine că Sfânta Scriptură este documentul scris aflat la baza a trei dintre marile religii ale lumii, numite și „religii ale Cărții”: iudaism, creștinism și islam – toate contribuind în mod esențial nici mai mult nici mai puțin decât la schimbarea lumii, de două milenii încoace. Mentalitatea europeană de aici își trage, în ultima instanță, rădăcinile. Este o iluzie să credem că am putea înțelege ceva din cultura și civilizația europeană fără a ține seama de aportul Sfintei Scripturi la modelarea lor.
– Biblia a exercitat o influență hotărâtoare asupra tuturor celor ce au trăit în lumina ei
Începând cu epoca medievală, literatură, artă, muzică specifice popoarelor europene sunt profund îndatorate temelor, motivelor și imaginilor preluate din Sfânta Scriptură. Ulterior, traducerile Cărții au marcat fără excepție momente importante în evoluția limbilor, pentru ca mai apoi, prin uz, să contribuie nemijlocit la șlefuirea și la dezvoltarea acestora. În toate formele și variantele ei, Biblia a exercitat o influență hotărâtoare asupra tuturor celor ce au trăit în lumina ei, dar mai cu seamă asupra oamenilor credincioși de pretutindeni, care s-au apropiat de ea cu luare aminte și cu evlavie. În puținele rânduri ce urmează ne vom opri, așadar, asupra unui univers cu o istorie pe cât de fascinantă, pe atât de bogată în tâlcuri duhovnicești. Este vorba despre istoria drumului parcurs de către textul Sfintei Scripturi, de când a fost scris și până în zilele noastre. Dar înainte de aceasta este cu siguranță util să știm la ce anume ne referim atunci când vorbim despre Biblie sau despre Sfânta Scriptură.
1. Ce este Biblia?
Cuvântul Biblia provine din limba greacă și este forma de plural a termenului biblion, „carte”, ce are ca origine un toponim fenician: este vorba despre numele portului Byblus. În antichitate, pe aici se făcea comerț cu Egiptul, de unde se importa materialul folosit pe atunci la scris, anume papirusul. Așadar, Biblia înseamnă de fapt „cărți”. Cel puțin acesta este titlul sub care este consemnată în Epistola a II-a Clementina, document creștin de limba greacă din jurul anului 150 d. Hr.: „atât Cărțile cât și Apostolii mărturisesc că Biserica [ …] a existat încă dintru început” (II Clement 14:2). O altă denumire este aceea de „Scripturi”, cuvânt folosit adeseori în Noul Testament atunci când se face referință la ceea ce noi numim, astăzi, Testamentul Vechi (vezi Matei 21:42, Marcu 12:10, etc.). Sf. Timotei va fi cel dintâi care utilizează, în a II-a Epistola a sa, sintagma „Sfintele Scripturi” (vezi II Timotei 3:15). Ce ne încurcă pe noi în toate aceste denumiri este persistența formelor de plural. Aceasta pentru că ne-am obișnuit să tratăm Biblia ca pe o singură carte. Nimic mai fals. Este adevărat că, atunci când avem în față un exemplar al Cărții, vedem doar că este vorba despre un volum destul de consistent. Dar de îndată ce o răsfoim observăm că, în realitate, nu avem de a face cu o singură carte. Între coperțile Bibliei se află o bibliotecă întreagă, alcătuită din peste 60 de cărți! Acestea sunt destul de diferite între ele. Mai întâi că sunt inegale ca dimensiuni, apoi se observă că unele cuprind texte poetice, altele conțin rugăciuni sau relatează istorii, pe alocuri întâlnim pasaje întregi de filosofie, câteva secțiuni importante sunt dedicate integral enumerării unor legi, în altele aflăm interpretări ale acestor legi și diverse sfaturi referitoare la împlinirea lor, ba chiar și predici și scrisori personale. În plus, autorii cărților sunt diferiți; ei au trăit în epoci istorice uneori foarte îndepărtate în timp, în condiții uneori total deosebite. Cărțile Sfintei Scripturi, la care se referă autorul Epistolei a II-a Clementina amintită mai sus, au fost adunate la un loc încă înainte de apariția creștinismului, de către cărturarii iudei. Ei au alcătuit un prim canon al cărților sfinte sub supravegherea lui Ezdra, îndată după întoarcerea din robia babilonică, într-o perioadă de reorganizare politică, religioasă și administrativă a lui Israel (aprox. 538 î.Hr.). Aceasta a fost Biblia cunoscută și folosită de primii creștini, până la apariția scrierilor din veacul apostolic pe care, încă de timpuriu, Biserica le va adăuga în continuarea scrierilor din canonul iudaic. Cum multe dintre textele astfel adăugate conțineau greșeli, Părinții Bisericii s-au întrunit în câteva rânduri pentru a le verifica și a păstra doar ceea ce era scris sub inspirația lui Dumnezeu și putea fi garantat de către Biserică drept ziditor pentru o viață creștinească autentică, adică trăită în conformitate cu predania Sfinților Apostoli. Astfel, Biserica a pus la un loc un număr de 27 de cărți, care au fost incluse în canonul creștin deja în secolul al IV-lea d.Hr., când canoanele 39 și 60 ale sinodului din Laodiceea (364 d.Hr.) enumera toate cărțile biblice recomandate spre citire, spre învățare și spre împlinire. O dată cu alcătuirea acestui canon și adăugarea lui la cărțile cuprinse în canonul iudaic se definitivează, practic, conținutul Bibliei: toate scrierile de dinainte de Hristos vor forma secțiunea cunoscută astăzi sub numele de Vechiul Testament, iar cele din veacul apostolic sunt incluse în Noul Testament (cf. Evrei 9:15-18). De aci înainte, Sfânta Scriptura va fi, așa cum o cunoaștem și noi astăzi, colecția cărților din Vechiul și din Noul Testament, pe care Sf. Biserica le ține de sfinte și canonice, pentru că ele sunt scrise sub inspirația Duhului Sfânt și cuprind cuvântul lui Dumnezeu dat prin profeți și prin Iisus Hristos și transmis de Apostoli. Biblia sau Sfânta Scriptura a devenit astfel, alături de Sfânta Tradiție, una dintre căile de transmitere a revelației dumnezeiești.
În rândurile ce urmează vom căuta să urmărim, de-a lungul timpului, principalele încercări ale unor oameni însuflețiți de dorința de a face cuvântul Scripturii accesibil tuturor. Pentru aceasta, ne vom referi într-o primă secțiune la traducerile Bibliei în perioada de sfârșit a antichității și de început a creștinismului, unde vom evidenția primele variante ale Sfintei Scripturi în marile limbi de circulație din epocă, mai întâi, iar apoi în limbile vernaculare. În al doilea rând ne vom ocupa de primele traduceri tipărite, iar apoi vom sublinia principalele versiuni românești ale textului sacru. În final, vom trece în revistă contribuția misionarilor creștini de dată mai recentă la răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu în limbile tuturor popoarelor lumii. (Constantin Jinga, www.ortho-logia.com )