RETROCEDAREA

Cum am mai scris, clădirea Muzeului Teatrului din Iași a fost retrocedată unui oarecare Tartler, din Israel. Instituția nu se mută, ci se desființează. Avea toată îndreptățirea să funcționeze în casa în care s-a născut Vasile Alecsandri; oriunde ar fi strămutate, exponatele nu mai „rezonează” atât de expresiv, tot așa cum piesele din Muzeul Creangă nu comunică deplin cu vizitatorul decât acolo, sub tavanul bojdeucii. După ce a vizitat casa, dl. Tartler a declarat că-s prea mari camerele și nu li se poate da o destinație locativă, adică, imediat productivă, așa că o va vinde. De remarcat că-i vorba despre cea mai veche clădire din Iași, oraș care n-a prea avut dreptul la piatră și nu poate oferi călătorului interesat de de vechea arhitectură moldavă decât edificii religioase. În rest, orașul veacurilor trecute, cu centrul înfiripat din paiantă, ardea spectaculos și se configura altfel în fiece toamnă, după trecerea năvălitorilor. A fost, poate, cheia dăinuirii Iașului: orice podghiaz, sotnie, pâlc ce împresura orașul avea drept primă grijă să dea foc „dricului târgului”. Iar orășenii, cu avutul lor cu tot, se retrăgeau în etajul rețelei de subterane, ori cereau ocrotirea mănăstirilor din celălalt etaj, al înălțimilor dominante. Singură, casa vornicului Alecsandri a izbutit să traverseze veacurile, rămânând în picioare. Vreme de câțiva ani, statul a refăcut-o din temelii, utilizând soluții și materiale mai valoroase decât însăși clădirea. Înființarea unui Muzeu al Teatrului în urbea în care s-a născut teatrul românesc, în casa în care a văzut lumina zilei primul nostru mare dramaturg și-ntr-un important moment aniversar, a fost un gest firesc, înțeles ca atare nu numai de ieșeni și legitimat apoi de rodnica activitate muzeistică probată, între altele, de cele 10.000 de piese adunate de-a lungul anilor. Acum, colecțiile Muzeului au fost re-inventariate și adăpostite în lăzi pe care le așteaptă doar întunericul depozitelor Casei Pogor. Casa vornicului Alecsandri a preluat-o dl. Tartler. Să fim bine înțeleși: n-avem nimic împotriva principiului retrocedării – abuzul deposedărilor ilegale se cuvenea grabnic reparat. Numai că nu înțeleg de ce noi, românii, ne-am arătat și de această dată mult mai catolici decât Papa, spre deosebire de toate celelalte țări foste socialiste, care au știut să judece lucid și rațional situațiile, ieșind de sub imperiul emoțiilor ori amenințărilor europene. Nicăieri în fostul „lagăr socialist” n-ar fi fost posibilă retrocedarea celei mai vechi clădiri din oraș, purtătoare a unor amintiri culturale de neprețuit. În Ungaria s-a stabilit o limită a despăgubirilor (5 milioane de forinți) și-atât. Nici vorbă despre mii de hectare de pădure, castele, cartiere ș.a.m.d. Foștii proprietari din Bulgaria au primit, în natură, un singur apartament; pentru rest, s-au acordat despăgubiri în leva. (Dl. Tartler n-a obținut numai Casa Alecsandri, ci un total de șase imobile, o-ntreagă stradă în plin centrul Iașului!) Pentru a fi re-împroprietărit sau despăgubit în Cehia, este obligatoriu să deții cetățenia țării și nu se retrocedează în natură decât apartamentele libere. În Germania, nu s-a retrocedat nimic în natură; foștii proprietari (de fapt, pretutindeni, moștenitorii acestora, ori chiar moștenitori ai moștenitorilor) vor primi despăgubiri în rate. De altfel, dac-ai cere, în Germania, să ți se restituie casa în care s-a născut (să zicem) Schiller, probabil c-ai fi considerat nebun! La noi, au prevalat hotărâtor interese personale (funcționează din plin o mafie a retrocedărilor, adesea confecționând documente false și determinând mărturii aidoma), născătoare de avantaje nu numai pentru urmașii foștilor proprietari, ci și pentru înalta funcționărime înzestrată cu ultima semnătură și ștampilă…