Responsabilitatea iertării aproapelui

A început Postul Nașterii Domnului sau, pe scurt, al Crăciunului. Biserica ne cheamă stăruitor să ne pregătim sufletele, primenindu-le, încălzindu-le și luminându-le cu darurile Duhului Sfânt, pentru ca Pruncul Dumnezeiesc să găsească în plăpânda noastră ființă sălaș prielnic Nașterii Sale duhovnicești. Din cele mai grele aspecte ale postirii nu se numără numaidecât schimbarea dietei alimentare, ci mai ales porunca iertării, a iubirii celor ce ne greșesc ori ne asupresc. Și totuși sunt împrejurări când iertarea trebuie înțeleasă și acordată în moduri diferite.
Îmi amintesc, bunăoară, despre un nefericit eveniment petrecut cu ceva timp în urmă: la o unitate economică. Unul din angajați, în stare de ebrietate, a căzut lovit de un utilaj, curmându-i-se astfel viața. Administratorul firmei, venit să-i rânduiască slujbele de pomenire, suferea nu doar pentru pierderea în sine, ci și din pricină că, de mai multe ori, l-a surprins pe nefericitul muncitor beat la serviciu, dar nu a luat măsurile cuvenite, iertându-l. Se pare că iertarea, în situația de față, a fost prost înțeleasă de salariat, omul sfârșind tragic. Dacă l-ar fi mustrat ori sancționat la timp, s-ar fi preîntâmpinat accidentul de muncă? Aș fi înclinat să cred că da! Poate că așa i-a fost rânduit, vor zice unii. Alții vor spune că atât i-a fost dat să trăiască. Până la urmă nu vom înțelege totul niciodată. Și totuși nu putem să nu ne întrebăm: a greșit administratorul firmei tolerându-i acțiunile iresponsabile? Sunt dileme ce se cer lămurite deoarece porunca e poruncă: trebuie să iertăm! Suntem cu toții de acord. Oare iertarea presupune neglijență, inconștiență? Cu siguranță nu! Problema apare în altă parte: cum înțelegem iertarea? Ce s-ar întâmpla dacă toți judecătorii ar opera cu clemență? Delincvența ar deveni o instituție, violul, o rutină, înșelăciunea, un modus vivendi și așa mai departe. Dar ce să facă un conducător al unei unități economice când observă că unul din angajați este iresponsabil și, cu premeditare, aduce prejudicii financiare sau chiar de imagine firmei?
Vom încerca un posibil răspuns, fără pretenția de valabilitate generală. Așadar, iertarea trebuie să aducă îndreptare, corectare, reevaluare a comportamentului celui vinovat. Iertarea se cuvine să opereze din ambele părți: cel ce a greșit să lupte pentru schimbarea sa în bine, iar cel ce oferă mila să urmărească prin ea împlinirea poruncii, dar și responsabilizarea celui culpabil. Iertarea nu are voie să încurajeze escaladarea răului, indisciplinei, nesupunerii într-o instituție.
Practic, când cineva ne-a greșit personal, jignindu-ne în vreun fel, aducându-ne prejudicii morale sau materiale, suntem datori să-l iertăm, după cuvântul Evangheliei, „de șaptezeci de ori câte șapte“, adică ori de câte ori este nevoie, cu nădejdea că mila și harul dumnezeiesc îl vor lumina și îndrepta. Însă când cineva, din rea voință, provoacă pagube instituției, comunității, făcând să sufere colectivul întreg, societatea în general, cel rânduit să vegheze la bunul mers al acesteia trebuie să aplice legea, să nu-l ierte pe împricinat. Neiertarea, dimpotrivă, nu înseamnă răzbunare, ură personală, căci „a Domnului este răzbunarea“ (Deut. 32, 35), ci punerea în practică a dreptății izvorâte din cuvintele dumnezeiești și din legiuirile omenești, nu detestând persoana, ci răul săvârșit de ea. Aici cred că se potrivesc cel mai bine spusele Mântuitorului: „… de-ți va greși ție fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine și el singur. Și de te va asculta, ai câștigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Și de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș“ (Matei 18, 15-17).
În aceeași gândire vom așeza îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Vă rugăm, fraților, să mustrați pe cei ce trăiesc în neorânduială“ (I Tes. 5, 15). Unii ar invoca îndată o contradicție între porunca Mântuitorului de a iubi iertând și această atitudine intransigentă.
Peste toate, cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul ne-ar deruta mai mult în rezolvarea problemei, căci, la o primă vedere, dumnezeiescul părinte pledează pentru iertare în defavoarea simțului de justețe: „Să fim cu îndelungă răbdare întreolaltă și Domnul va fi cu îndelungă răbdare față de păcatele noastre. Căci iertarea greșelilor noastre o aflăm în iertarea aproapelui“. Să subliniem însă că raționamentul sfântului nu se referă decât la relațiile personale, în care se cuvine să predomine iubirea și pacea. Căci atunci ce rost ar mai avea hotărârile Sinoadelor Ecumenice sau locale ori canoanele Sfinților Părinți? Acestea, alături de legiuirile civile, sunt menite să asigure coabitarea socială și eclesială, fără de care nu știm cum ar fi decurs ordinea din societate, buna rânduială din Biserică. Sfântul Vasile cel Mare ne ajută să ieșim din aparenta încurcătură: „Să unim mila cu dreptatea, adică să dobândim toate cu dreptate, dar să le sacrificăm pentru milă“. Atunci când vinovatul arată căință pentru răul săvârșit și dorință de îndreptare, tot înțelegerea, îndurarea și iubirea trebuie să ne călăuzească.
(arhim. Mihail Daniliuc)