Religia, o constantă între variabilele postmodernității

Sociologia religiei s-a concentrat mult timp pe formularea și argumentarea unor teorii care își arată în mod vădit inconsistența, neconformitatea cu realitatea de astăzi. Cel puțin în versiunea originală, teoria secularizării, care prevestea declinul religiei și chiar dispariția sacrului din spațiul public, și-a dovedit nesustenabilitatea, admite sociologul Peter Beyer, în viziunea căruia societatea mondială este în cea mai mare parte secularizată în dimensiunea „laicizării”, dar nu în cea a „implicării religioase”. La fel, predicțiile privind viitorul religiei în contextul globalizării se arată nerealiste având în vedere gradul ridicat de imprevizibilitate, care nu poate fi cuprins de teoriile sociale.
Analizele sociologice privind globalizarea s-au concentrat până acum, în principal, pe capitalismul mondial și pe relațiile transnaționale și abia recent s-au aplecat asupra relației cu religia. Sunt nenumărate dimensiuni ale relației contemporane dintre globalizare și religie, susține profesorul de filosofie Andrew Dawson de la Universitatea din Oxford, între care determinarea subiectivă sporită a participării religioase, dar și creșterea diversității religioase (pluralizarea), căreia trebuie să-i facă față și creștinismul, respectiv Ortodoxia, dominant în spațiul răsăritean.
Sunt cel puțin două aspecte care accentuează preocupările religioase. Primul este legat de faptul că globalizarea implică relativizarea societăților și a eului, ridicând probleme cu privire la lume și sensul omenirii, iar în al doilea rând, aceste procese de relativizare atrag reacții și rezistențe în cadrul societăților spre o definire religioasă a identității și valorilor particulariste. Altfel spus, cu cât lumea se globalizează mai mult, cu atât societățile și indivizii pot simți nevoia să se diferențieze și să tragă limite și identități clare religioase.
Teritoriile și granițele religioase sunt în schimbare, în context global, în special prin diaspore și prin utilizarea tehnologiilor de comunicare. În acest caz, globalizarea este de fapt glocalizare, termen introdus de sociologul Roland Robertson pentru a evidenția interdependența uriașă dintre global și local. Localul nu este niciodată destul de „pur” sau în afara globalului, de aceea globalizarea nu înseamnă integrare globală, ci fragmentarea și construcția diverselor enclave (după teza lui Turner a „societății enclavă”), care decupează o unitate din mediul înconjurător și o conectează cu alte locuri „depărtate”. Pe de altă parte, viziunea religioasă asupra lumii este profund preocupată de ideea de „întregime”, ceea ce îl determină pe David Lehmann să definească religia drept „globalizator original”.
Este evident faptul că religia rămâne o constantă în lumea post-post… modernă tot mai fragmentată, realitate care slăbește elanul ipotezelor sumbre cu privire la existența ei viitoare și, în plus, golește de substanță noțiuni precum „revitalizarea” sau „revigorarea” religiei. Cum bine scria Clifford Geerz într-un articol din revista Le Monde, în 2006, revenirea religiosului este o noțiune falsă, pentru că religia nu a dispărut. Atenția științelor sociale a fost dominată de o presupoziție evoluționistă care privea angajamentul religios drept o forță declinantă, un reziduu de tradiție ancestrală, erodat de „cei patru cavaleri ai modernității”: secularism, naționalism, raționalizare și globalizare.
(Elena Gabriela Zamora, Ziarul Lumina)