O situație de un comic particular, de caldă respirație caragialescă, ne este dăruită de demența națională stârnită de un regizor român și de filmul său, care-l urmează ca o trenă de mare valoare artistică. Regizorul provine dintr-un oraș nord-estic al țării noastre, oraș cunoscut ca un centru cultural, dar și ca un furnizor verificat pentru producția națională de crime, violuri și alte fărădelegi.
Să nu se creadă că regizorul e la prima peliculă. Acum câțiva ani, scârbit de realitățile țării ăsteia, regizorul a trântit un film despre cum îți vine să te cărăbănești de-aici în Occident și să nu te mai întorci cât îi hăul și pârăul.
Partea comică e că destulă populație din oraș știe că la realitățile României a contribuit însuși tati al lui dom’ regizor, cunoscut ca profesor învechit la universitatea de medicină, prestând în paralel o carieră strălucită între băieții cu ochi albaștri. De la catedra unde-i tartor, el era spaima studenților străinezi, întrucât preda o disciplină didactică ce presupune memorarea unor saci plini cu medicamente. Pentru a nu rămâne repetenți, grecii, arabii și alți pakistanezi săreau la dom’ profesor cu sacoșa plină de dolari, altfel rămâneau cu buza umflată și fără diploma de doftor în portofel. La un moment dat, tariful pentru examen se ridicase la suma de 3.000 verzișori, evident neimpozabili, căci asemenea activități beneficiază de scutire la impozite.
Și datorită acestui cadru didactic nesătul de cele lumești, țării noastre i s-a dus buhul de dugheană unde-ți cumperi – pe te miri ce – diploma facultății la care poftești, dar nu te duce capul.
E ușor să faci filme critice; mai greu e cu alea autocritice. Deși regizorul faimos știa cu ce se ocupă tati, nu i-a zis-o niciodată de la obraz:
– Bre omule, tată, las-o mai moale, că ne faci numele de râs!
Doar nu era fraier s-o facă.
