Refrenul „Ler Doamne“ în colindele românești

În colindele noastre se păstrează vechi formule de urare, cum este „Ler Doamne”, devenită laitmotiv în majoritatea textelor cântate. Asemenea formule accentuează caracterul creștin și creează cadrul de comunicare spirituală într-o formă rituală, aproape liturgică. De remarcat că „Ler Doamne” este folosit ca refren și în textele religioase, și în cele laice, cu același rost sacral, ceea ce dovedește aspectul unitar al genului, deși ca vechime există mari diferențe între ele.
Cele mai arhaice sunt colindele religioase – creștine sau cu alte texte sacre -, dat fiind faptul că sunt legate de sărbătorile creștine, în principal de Nașterea Domnului și de Bobotează, apoi, mai puțin, ce-i drept, de Anul Nou, Paști și Rusalii. Desigur, în timp, s-a petrecut un proces intens de contaminare cu alte genuri de urare, cu cântece și balade, ceea ce a dus la îmbogățirea repertoriului cu teme noi. Altele au fost create în procesul firesc de evoluție a culturii populare.
Refrenul „Ler Doamne”, cu toate variantele regionale, a devenit nota specifică a acestor cântece de colind, pe care l-au preluat și piesele mai noi intrate în circulație, deși la unele nu pare a se sincroniza cu înțelesul textelor. Să fie oare aici o dorință din partea autorului popular de a-și titra textele create? Sau efectul unui sistem legitim de supraviețuire? În acest context, cunoașterea sensului exact al refrenului este mai mult decât necesară.
Explicații etimologice
De peste două secole, de când s-a început cercetarea lui „ler”, s-au dat diferite explicații etimologice, însă o anumită aură de mister a făcut dificilă decodificarea cuvântului, ca urmare a răspândirii refrenului la colinde de vechime diferită și în forme variate prin zonele țării.
Dimitrie Cantemir, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Gh. Saulescu, At.M. Marienescu, L. Missail, Gr.G. Tocilescu, A.D. Xenopol au văzut în cuvântul „ler” o reminiscență a numelui împăratului roman Aurelian. I.G. Sbiera, B.P. Hasdeu și episcopul Melchisedec Ștefănescu au opinat pentru originea lui în zeii „Lari” ai romanilor. Aron Densușianu îl deducea din cuvântul latin „liber”, numele lui „Jupiter Liber”, iar Miron Costin, Al. Cihac și M. Gaster au văzut în refrenul colindei noastre numele slav al zeului Cupidon, anume „Lel”.
După alte cercetări, nu lipsite de controverse, s-a adoptat explicația dată de profesorul gălățean Dumitru Dan (1865-1946), care, în studiul său „Hailerui Doamne” (publicat în „Noua Revistă Română”, an. II, nr. 26, 1901, pp. 85-91), încearcă să demonstreze că refrenul „hailerui” din colinde ar veni de la biblicul „halleluiah”, scurtat de metrul versului popular în „hallelui” și transformat de fonetica românească în „alerui”, apoi despicat în „ai” sau „hai” și „lerui”. Explicația aceasta, deși susținută de Al. Rosetti și alții, este discutabilă. Cum se vede, D. Dan a luat în calcul numai o singură variantă a refrenului, cea întâlnită în zona sa, asupra căreia se oprește cu cercetarea, fără a ține seama de alte variante și chiar de anume reguli de interpretare filologică. Toată demonstrația sa cu transformarea lui „halleluiah” în „hailerui” nu are un temei științific.
„Valere!”, adică „Fii sănătos!”
Din cercetarea tuturor variantelor refrenului întâlnite în țară, se desprinde o altă concluzie etimologică.
În răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu și Nicolae Densușianu, publicate de altfel târziu, se poate vedea că „Ler Doamne” are forme diferite în colinde: „Velerim și veler Doamne”, „Leru-i Doamne”, „Oiler Doamne”, „Hai lerui”, „Oleranda Doamne”, „Oluranda”, „Haileroi”, „Hailerânda”, „Lieroloi Doamne”, „Aliroiu”, „Leroi Doamne”, „Leru Domnul”, „Oleroi Doamne”, „Hai Leroi Doamne”, „O leroi Doamne”, „Lerule, Doamne”, „Undai Lerui”, „Oi Lerui”, „Omvalerui”, „Holeronda”, „Leriu Doamne”, „Velerim și veleori”, „Reliu Doamne” ș.a., ca să dăm numai câteva dintre zecile de variante ale refrenului.
În acest context, este evident că sensul adevărat poate fi găsit cercetând nu numai o formă a refrenului, ci toate variantele cunoscute, pentru a găsi forma inițială, de bază, a cuvântului „ler”. Se ajunge astfel la constatarea că în refren ceea ce se repetă mai mult, în afară de „Doamne”, sunt tema „ler”, simplă sau cu prefixele „ai”, „hai”, „ve”, „oi”, „undai”, „omvai” etc. și particulele sufixe specifice pronunției populare din diferite zone. Lăsând la o parte sufixele, care sunt nuanțe fonetice regionale, termenul în forma mai pură („oiler”, „veler”, „hailer”, „vailer”) vine de la cuvântul latin „valeo” (verb), la infinitiv „valere”, cu sens de „a fi sănătos”, „a fi puternic”. Forma din colinde provine de la modul imperativ prezent al verbului, care este „valere!”, adică „fii sănătos!” sau cu înțeles mai propriu vorbirii populare: „să fii sănătos”, cum se urează frecvent în tradițiile de iarnă.
Transformarea lui „valere” în „oiler”, „oilerui”, „veler”, „hailer” sau „vailer” s-a făcut prin modificarea în fonetica populară a lui „va” în „ve”, „oi”, „hai”, „vai”, fenomen caracteristic limbii noastre, care s-a format din latina populară, vorbită, în care e de presupus că forma unor termeni va fi fost mai diferită decât în cea cultă, apoi a suferit și un îndelung proces de românizare, de regionalizare, ca efect al vechimii sale și al circulației largi pe tot cuprinsul țării. Mai evident, faptul se explică prin situația și a altor cuvinte din expresiile populare exclamative ca „vai de mine!”, care se pronunță în unele zone „oi de mine!”, „ai de mine!” sau „hai de mine!” (Bucovina). Fiind și silabă cu consoană moale, „va” a suferit modificarea amintită sau chiar a fost scos în unele cazuri din pronunțare, accentuând pe „lere”, devenind și acesta frecvent „ler”, „lerui”, „lerânda” și alte variante prin rostirea regională. Formele „oleranda”, „oluranda”, „relui”, „oliroiu” ș.a., întâlnite în colinde, sunt, evident, o deformare a lui „veler” sau „oiler”, înregistrate în anumite zone, după cum s-a făcut și răspândirea orală a termenului.
Urare Domnului
Dacă cuvântul „ler” exprimă o urare Domnului, mai puțin inteligibil pare a fi sensul lui „Lerui ler”, în care repetarea cuvântului în două forme diferite încifrează și mai mult înțelesul expresiei. Va fi fost oare considerat de-a lungul vremii refrenul doar o formulă de incantație, menită să fie doar pronunțată, fără a i se cunoaște sensul? Sau rostirea lui corespunde unui sistem de exprimare tradițional. Cercetată prin analogie, plauzibilă este a doua explicație, având în vedere că mai este cunoscută o formulă de refren din colinde: „Dă-i Domnului Doamne”, care evident, la prima vedere, pare goală de conținut. O privire mai atentă însă ne duce la sensul creștin al urării, deloc tern, adică se referă la adresarea: „Dă-i Domnului” (aici, să I se dea pruncului Iisus ceva: sănătate, cinstire) și „Doamne”, cu gând la Dumnezeu. Referirea la pruncul divin este evidentă. Poporul care trăiește atât de intens, în timpul sărbătorilor Crăciunului, Nașterea Domnului, îl simte pe acesta la Betleem deja într-o ipostază pământească, coborât în lume, între ai Săi. De aceea, prin colinde, creștinii îl cinstesc asemenea Magilor și Păstorilor veniți în părțile Betleemului, dar se și roagă lui Dumnezeu pentru sănătatea și ocrotirea lor, într-un mod de urare care exprimă cererea, rugăciunea, specific datinei.
„Refrenul „Ler Doamne”, cu toate variantele regionale, a devenit nota specifică a acestor cântece de colind, pe care l-au preluat și piesele mai noi intrate în circulație, deși la unele nu pare a se sincroniza cu înțelesul textelor.”
(dr. Nicolae Cojocaru)