REFORME

Pe măsură ce-s mai des uzitate, unele cuvinte se golesc de conținut. Ca un clopot ce și-a pierdut limba: lasă impresia că participă la slujbă, dar se bălăngăne mut, în gol. Cam asta a fost soarta substantivului „reformă” : în ultimii ani l-am aflat în arsenalul vorbăriei politice la toate partidele, în perorația oricărui lider, în fiecare platformă-program, între temele școlilor partinice de vară-toamnă-iarnă, în fondul principal de cuvinte al gazetăriei – unde vrei și unde nu vrei. Din prea plinul evidenței axiomei „România trebuie reformată” s-a produs o translare de legitimitate în jos, cu ramificații până-n ultima celulă a societății, propusă și aceea, evident, spre… reformare. Când se pronunță cuvințelul-fetiș, dispar instantaneu îndoielile și urmează, obligatoriu, reverența: „o, da, desigur, reforma!” A te îndoi, Doamne ferește, de mersul unei reforme, înseamnă adevărată sinucidere civică: ești complet depășit, bătrân dinozaur, inamic al progresului, troglodit intelectual. În toată această frenezie reformatoare se neglijează elementul esențial: scopul. Reformăm ca să reformăm, ori o facem în ideea îmbunătățirii, perfecționării, progresului? Văzută cu ochii… legați, ca scop în sine și nu ca mijloc cu finalitate în îmbunătățirea vieții cetățeanului, reforma deturnată se preschimbă din motor al progresului în frână a oricărei dezvoltări și evoluții. S-a bătut toba de-au răsunat toate văile propăvăduindu-se reforma învățământului și s-a început hotărât, prin punerea piciorului în prag: în loc de programă analitică se va spune arie curriculară. Cu doi de r. România a avut, până mai ieri, un învățământ performant, recunoscut ca atare pretutindeni în lume. Existând două mari tipuri de reformă, parțială sau structurală, oricare s-ar aplica ar trebui să țină seama de acumulările utile și de experiența fastă, cu specific național, acumulată de la Spiru Haret încoace. Nicăieri nu se face vorbire de așa ceva, de necesitatea vreunei preluări, de vreo continuitate cât de firavă, de vreo trăsătură de unire între prezentul și trecutul învățământului românesc. Cele două prespuse direcții ale reformei în domeniu – ce se învață și cum se învață (cu completare cât se învață) par a tinde să ia totul de la capăt, redescoperind Americi de mult cartografiate. La capitolul „ce se învață” am dat marea lovitură reformatoare introducând în manuale pițifelnici de calibrul Andreea Esca și minimalizând cu voluptate masochistă truda și jertfa înaintașilor. La „cât se învață”, am izbutit doar să tăiem și să reducem din materii – uneori cu rost, de multe ori fără. La „cum se învață”, înțelegând aici starea materială a învățământului, s-au luat ochii cu microbuzele galbene și cu computerele instalate în școli fără conexiune internet – evoluții firești și, oricum, în afara ideii de reformă. Să tragem linia și să încercăm o totalizare concluzivă – ce s-a izbutit de fapt, care-s binefacerile „reformei”, avem absolvenți mai bine școliți, mai performanți? Dimpotrivă! Dar în domeniul justiției? (Dl. Boc, redutabilul mitralior de vorbe, a izbutit, la TV, o perlă de zile mari: în loc de lupta ministrei Macovei cu corupția a zis… „lupta Doamnei Macovei cu justiția!”) Dar în sectorul sănătate? Dar în agricultură? Dar… S-ar impune, cred, mai multă parcimonie în gestionarea substantivului-justificare „reformă”, fiindcă nu-i ceea ce se spera în ’89, nici ceea ce se spune acum. Începe să aibă sonorități de vorbă goală.