Recunoștință și mulțumire lui Dumnezeu pentru iubirea Sa milostivă

Duminica a 29-a după Rusalii (Vindecarea celor zece leproși) Luca 17, 12-1
„În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care au stat departe și care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!”
În Evanghelia Duminicii a 29-a după Rusalii (Luca 17, 12-19) se istorisește o minune, se prezintă vindecare de lepră, o boală infec- țioasă și de temut, ieri ca și azi. Domnul Iisus Hristos vine la Ierusalim ca marele Pelerin în drum nu doar spre Ierusalimul istoric, ci El este Pelerinul izbăvirii spre culmele Golgotei, spre înăl- țimea Crucii, spre momentul su- blim al iubirii Sale, în care Se dă- ruiește, Se jertfește și ne izbăvește. Pe acest drum, care Îl conduce la moarte și la înviere, Domnul Iisus întâlnește zece leproși, care-I ies în întâmpinare, se opresc la o anu- mită distanță, dau impresia că ob- servă cu adevărat Legea (cf. Le- vitic 13, 45-46) și strigă din propria lor durere Acelui Om față de Care credința lor a intuit a fi un posibil mântuitor: „Iisuse, învățătorule, fie-Ți milă de noi!” (Luca 17, 13). Prin Hristos am învățat că privi- rea lui Dumnezeu este o privire de iubire smerită și milostivă. Nu există pentru om alt izvor de nă- dejde în afară de milostivirea lui Dumnezeu.
Pe Domnul Iisus Îl doare stri- gătul după ajutor al umanității și, răspunzând, le spune să mear- gă să se arate preoților, care, con- form Legii, aveau sarcina de a con- stata o eventuală vindecare și de a elibera un certificat ce le permi- tea celor suferinzi să fie reintegrați în societate și apoi reabilitați să participe la cultul religios de la templu. În acest mod pedagogic, Domnul nostru Iisus Hristos nu se limitează să facă o promisiune vindecătoare, ci pune la încercare sau testează credința lor. De fapt, în acel moment, cei zece încă nu sunt vindecați. Recapătă sănăta- tea în timp ce sunt pe drum, după ce au ascultat de cuvântul lui Iisus. Atunci, toți plini de bucurie se arată preoților ca apoi să plece mai departe în drumul lor, însă uitând pe Doctorul dumnezeiesc, adică pe Tatăl care i-a vindecat prin Iisus, Fiul Său devenit om.
Însă doar unul singur dintre ei, un samarinean, s-a oprit din drum și s-a întors înapoi la Domnul Iisus, ca să-I mulțumească. Notează Evanghelistul Luca: „Văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas ma- re slăvind pe Dumnezeu și a căzut cu fața la pământ, la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I” (v. 15). Samarineanul nu se mulțumește cu obținerea vindecării prin minunea credinței, ci face în așa fel încât această vindecare să ajungă la plinătatea sa duhov- nicească, întorcându-se ființial ca să exprime propria mulțumire și recunoștință pentru darul pri- mit, recunoscând în Iisus pe ade- văratul Preot care, după ce l-a ridicat și l-a mântuit, poate să-l primească între ucenicii Săi. A cădea la picioarele lui Iisus și a-I aduce mulțumire este un act cultic, de laudă. Aducerea de mulțumire Domnului Iisus nu este altceva decât o preamărire adusă lui Dumnezeu.
Dumnezeu este adevărata Liturghie, adevărata jertfă
A adora în Duh și adevăr în- seamnă a adora în comuniunea cu Acela care este adevărul, a adora în comuniune cu Trupul Său, în care Duhul Sfânt ne adu- nă împreună ca sinaxă a iubirii Preasfintei Treimi. Samarinea- nul vindecat este atras și conștient întrucâtva de forța de gravitație a iubirii lui Dumne- zeu: faptul de a fi iubiți de Dum- nezeu și răspunsul iubirii noas- tre ne atrag în „sus”, ne întoar- cem cu mulțumire la Dumnezeu. Atunci, Domnul Iisus Hristos întreabă întristat: „Oare nu zece s-au curățat? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu de- cât numai acesta, care este de alt neam?” (vv. 17-18). Nu este un reproș sau o mustrare, ci ex- presia mâhnirii lăuntrice pentru faptul că ceilalți n-au știut să profite de prilejul sfânt de a se vindeca pe deplin. Spunând aceasta, Domnul Iisus Se re- velează ca adevăratul loc doxo- logic, adevăratul loc de închinare, adevăratul naos nefăcut de mână omenească, unde Se aduce cult lui Dumnezeu. El este adevăratul loc al mântuirii. De aceea, Dom- nul Iisus poate să-i spună celui care s-a întors și I-a mulțumit: „Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit” (v. 19). Zece au fost curățați fizic și reabilitați social- mente, dar numai despre unul singur se poate spune din punct de vedere soteriologic că a fost deja salvat. Minunea l-a vinde- cat, credința l-a mântuit, merge până la capăt spre Iisus Hristos. Dumnezeu mântuiește acum în Domnul Iisus, Cel care se află într-o înaintare și progresie con- tinuă spre drumul Său soterio- logic de moarte și de înviere pen- tru viața lumii. Din zece vinde- cați trupește, doar unul singur, unul de neam străin, un samari- nean se întoarce și continuă până la capăt drumul mistagogic de cunoaștere și apropiere de Iisus Hristos, de mântuire în Iisus Hristos. Ceilalți au fost vindecați, dar au rămas sau și-au continuat același mers de a fi în drumul lor istoricește sau au continuat antropocentric și egocentric a viețui și nu au ajuns să se apro- pie ontologic de Mântuitorul. De câte ori și noi căutăm minunile lui Dumnezeu și nu pe Dumne- zeul mântuirii desăvârșite! Samarineanul vindecat este un model de ucenic al Domnului Iisus, recunoscând în Iisus pe ade- văratul Preot care, după ce l-a ridicat și l-a mântuit, poate să-l pună pe drumul mântuitor al vieții și să-l primească între uce- nicii Săi. În întâlnirea cu El poate să experimenteze realmente fap- tul minunat al credinței: Cine cre- de nu este niciodată singur! De fapt, Dumnezeu, în Fiul Său, nu ne abandonează neliniștilor și suferințelor noastre, ci ne este aproape, ne ajută să le purtăm și dorește să vindece adâncul ini- mii noastre (cf. Marcu 2, 1-12). Vindecarea adâncului inimii este vindecarea vindecărilor. Iubirea este „firul de aur” (cf. Sfântului Dionisie Areopagitul), care leagă inima noastră de Dumnezeu, ast- fel încât inima să fie cuprinsă de sănătatea împărtășită de iubirea lui Dumnezeu, care devine sin- gura călăuză, unicul factor al ființării sale.
După ce am ascultat Evan- ghelia vindecării celor zece le- proși, rămânem cu impresia că Sfântul Evanghelist Luca a voit să transmită ascultătorilor de atunci, de ieri, de astăzi și de mâine o serie de valențe spiri- tuale pe care trebuie să le desci- frăm dintr-o perspectivă antro- pocentrică și teocentrică în con- textul istorisirii.
Există o lepră de care e cuprinsă toată lumea
Prima valență spirituală este o precizare universal antropologică: „Toți oamenii sunt leproși înaintea lui Dumnezeu, adică «bolnavi», din cauza păcatului”. Lepra era în Antichitate una din bolile cele mai răspândite, înfricoșate, dramatice și temute. Deoarece această boală devas- tează trupul omului într-o mă- sură până la a-i desfigura chipul asemănării cu Dumnezeu, lepro- sul era considerat dintr-o per- spectivă sumbră ca unul care a fost „pedepsit de Dumnezeu”. Prin pericopa biblică bogată în sensuri spirituale, Evanghelistul Luca vrea să spună acel adevăr mântuitor că „nu există persoană care, după ce și-a denaturat su- fletul prin păcat, să nu poată fi vindecată de Hristos, Doctorul veșnic”. De aceea primul lucru care trebuie făcut față de această stare de condiție spirituală și păcătoșenie umană este acela de a deveni conștienți de propria mizerie spirituală, de propriul păcat care ne stăpânește, și apoi a ne ruga lui Dumnezeu pentru darul vindecării, spunând: „Iisuse, învățătorule, fie-Ți milă de noi!” Cine nu devine conștient de mizeria sa lăuntrică, de pro- priul păcat și de propria păcă- toșenie va socoti că este inutil, chiar de prisos, să se adre- seze/roage lui Dumnezeu și astfel nu se vindecă. Cine refuză doc- torul spiritual refuză tratamen- tul spiritual. Cuvintele Evan- gheliei nu înseamnă nimic pen- tru acela care nu are dorința de a se elibera de-o „viață grosola- nă”. Dar trebuie să recunoaștem că tăria omului și intenția sin- ceră a tuturor purificărilor sale nu sunt suficiente pentru a-l du- ce într-adevăr la înălțimea divi- nului, la înălțimea adecvată lui. Am fi disperați de noi înșine și de propria noastră existență umană dacă nu L-am găsi pe Cel care face ceea ce noi înșine nu putem face, Cel care ne ridică la înălțimea lui Dumnezeu, în po- fida întregii noastre condiții că- zute: numai Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat de la Dumne- zeu Tatăl pentru noi și iubirea Sa răstignită, smerită și milos- tivă ne ia de mână și ne conduce spre cele ale lui Dumnezeu. Doamne, Tu ești Domnul măririi veșnice! Condu-ne la Tatăl, fiin- dcă Tu singur sălășluiești și dom- nești în inima mea.
A doua valență spirituală ce se poate desprinde din pericopa evanghelică lucanică este faptul că între cei considerați drept cei din urmă ai societății – și leproșii erau printre aceștia – există o so- lidaritate greu de întâlnit între alte categorii comunitare, între cei care nu se află în aceeași con- diție dramatică asemănătoare de suferință. Grupul de leproși care îl întâlnește pe Domnul Iisus este alcătuit din nouă evrei și un samarinean. În acea vreme era de neimaginat ca un samarinean, adică unul considerat străin și eretic, să fie primit într-o comunitate chiar creștină,
constituită numai din iudei. To- tuși, o asemenea situație inclu- sivă se poate întâmpla într-o co- munitate de iudei leproși, care-și schimbă mentalitatea refractară și exclusivistă prin experiența unei grele suferințe. Prin acest cadru de comuniune inclusivă a bolii incurabile, Sfântul Evan- ghelist Luca vrea să spună că adesea există mai multă credință vie, smerită și simplă, în rândul celor respinși de societate decât între cei considerați a fi drept cele mai bune modele de urmat. De multe ori, Domnul Iisus Hris- tos scoate în evidență credința incompletă, imatură și superfi- cială sau de-a dreptul inexistentă în viața acelora care se consideră „perfecții zilei” doar pentru că iau parte la practicile cultice, li- turgice și care au mereu doar pe buze numele lui Dumnezeu. Aceste lucruri cu o trimitere im- plicită la o credință formală și bolnavă s-au întâmplat atunci, s-au întâmplat mereu și se în- tâmplă de secole, din păcate, pâ- nă în zilele noastre. Reflectând cu luare aminte asupra sinelui nostru, prin pericopa lucanică lecturată astăzi, avem ocazia de a începe să trăim mai bine cre- dința noastră, ca una mereu mulțumitoare, ca o virtute eu- haristică, în care mulțumirea, dăruirea și recunoștința să cu- prindă viețile noastre.
Primim mulțumiri de la cine nu ne așteptăm
A treia valență spirituală transmisă de Evanghelia Dumi- nicii a 29-a după Rusalii stă în faptul că unul singur, doar unul, din cei zece leproși vindecați de Domnul Iisus se întoarce ca să-I mulțumească. Subliniem unicita- tea recunoștinței, particularitatea gestului unui străin care Îi mulțumește lui Dumnezeu. Cel străin este cel care mulțumește, cel care spune: „Mulțumesc”. Străinii sunt respectați în toată Evanghelia, pentru că Evanghe- lia acceptă și-l îmbrățișează pe cel străin. Problema este de ac- tualitate, mai ales în contextul migrațiilor și emigrărilor. Evi- dent, nu toți străinii sunt mo- ralmente precum cei lăudați în lecturile liturgice ale textelor biblice, dar învățătura Sfintelor Scripturi este clară: o comunitate care vrea să fie autentică evan- ghelic, care aspiră să se închine cu adevărat Dumnezeului Celui Viu, nu poate trăi practicând, proliferând și cultivând prejude- căți la adresa străinilor. Dacă ar enunța orice gen de prejudecăți grave la adresa „celorlalți”, stră- ini prin limbă, etnie și cultură fiind, ce comunitate creștină și chiar religioasă ar fi? Ce mărtu- rie de credință și viață în Dum- nezeu, Părintele tuturor oame- nilor, ar putea da? A fi creștin nu înseamnă să ne convertim la o învățătură, fie ea și învățătura despre sfințenie; a fi creștini în- seamnă să ne convertim la o Per- soană! Hristos este Învățătorul prin excelență, revelatorul și re- velația. Nu este vorba doar de a cunoaște ceea ce El a învățat, ci de a-L „cunoaște pe Hristos”.
Din cele de mai sus reiese că Dumnezeu mântuiește acum în Iisus Hristos, Care este în drum spre Ierusalim, spre destinul său de moarte și de înviere pentru viața lumii. Din zece leproși vin- decați, doar unul singur, unul de neam străin, se întoarce și par- curge până la capăt drumul hris- tocentric început, drumul mista- gogic, de inițiere în credința deplină, când i-a ieșit Domnului Iisus în întâmpinare împreună cu ceilalți nouă. Samarineanul vindecat este un model de ucenic al Domnului Iisus. Merge spre Iisus până la capăt. Cultul ecle- sial, Tainele Bisericii și Sfânta Liturghie ne oferă prilejul de a învăța să-L întâlnim pe Hristos, să umblăm împreună cu Hristos, să ne asemănăm cu Hristos până la capăt pentru a împărtăși modul Său de viață. Ascultarea lecturilor liturgice cu inspirație biblică sau cu trimitere patristică, rugăciu- nea și cultul liturgic, comunitar au darul să reaprindă în noi ase- mănarea noastră cu Hristos.
A patra valență spirituală se referă la recunoștință, o virtute cu atât mai importantă cu cât nu știm să mulțumim în relațiile imediate dintre noi, nu avem exercițiul recunoștinței, reci- procității, împreună-bucuriei. Fa- ță de cei cărora le datorăm ceva ne simțim mai degrabă stânjeniți, decât în stare să le arătăm gra- titudinea noastră. „Mulțumesc” pare deseori un cuvânt greu de spus. De fapt, nu este nimic mai minunat și mai frumos decât a fi atinși, surprinși și cuceriți de Hristos. Nu este nimic mai fru- mos decât a-L cunoaște pe El și a comunica altora frumusețea și prietenia cu El. Câteodată ne este greu să fim deschiși față de fru- musețea oamenilor care ne în- conjoară. Și, în plus, am fost de prea multe ori răniți de nerecu- noștința unor oameni cărora le-am schimbat viața în bine și nu ne mai așteptăm ca să ne spu- nă „mulțumesc”. A spune „mul- țumesc!” este un gest ce ține de sănătatea noastră spirituală și care ar trebui să vină spontan din inimă pentru darul sau binele primit. Samarineanul din peri- copa lucanică devine un credin- cios convins, convins că „Dum- nezeu singurul ajunge”, că El este unicul lucru necesar, pentru ca oamenii să nu moară când mor, ci toți să aibă viață veșnică.
În schimb, de multe ori, avem im- presia penibilă că ne găsim într-o lume în care predomină mai cu- rând pretenția de a primi decât gratitudinea pentru cele primite. Domnul Iisus nu cere recunoș- tință pentru Sine, ci pentru Dum- nezeu Tatăl, celui care i se cuvine laudă și doxologie pentru lucră- rile minunate pe care le-a făcut, copleșindu-ne cu iubirea Sa mi- lostivă. Modul mulțumitor sau atitudinea recunoscătoare cere o inimă deschisă care știe să vadă harul lui Dumnezeu și mântuirea Sa pe care El o aduce în istoria omenirii. Modul euharistic de a fi al creștinului este darul care vede în fiecare persoană iubirea lui Dumnezeu, darul de a fi che- mat să fie un misionar, unul tri- mis de Hristos pentru ca să facă lucrarea lui Dumnezeu în lumea de astăzi. Deosebirea dintre Bi- serică și lume nu este aceea că una aparține lui Hristos și alta nu, ci că una știe că-i aparține cu mulțumire lui Hristos și cea- laltă nu știe. Pentru cel ce este conștient că este strămutat în împărăția luminii se declanșează o exigență și atitudine recunos- cătoare înnoitoare, profund evan- ghelică, care este coerența de a se comporta ca adevărat fiu al luminii, care mulțumește pentru toate. O persoană euharistică va spune mereu: „Hristos este cu mine, Hristos în fața mea, Hris- tos în spatele meu, Hristos Care mă ocrotește de sus, Hristos în ființa mea, Care mă îndrumă în pelerinajul meu, Hristos lângă mine, Hristos ajutorul meu, Hris- tos la dreapta mea, Hristos la stânga mea, Hristos totul pentru mine!”. Te rugăm, Doamne, Iu- bire care Te cunoști prin iubire, ca harul Tău să ne însoțească pu- rurea, ca să nu încetăm niciodată de a mulțumi pentru binecuvân- tările Tale față de noi.
(Arhim. Conf. Univ. Dr. Teofan Mada , Ziarul Lumina)