De-a lungul anilor în care am scris această rubrică, probabil că v-ați obișnuit cu ideea că în absolut toate meciurile în care joacă echipele noastre, în orice sport, nu doar la fotbal, eu țin cu ai noștri. Așa s-a întâmplat și miercuri seara, cu un amendament: pentru prima dată de când joc la pariuri sportive, am mizat pe adversar! Nu cei 5 lei pe care i-aș fi pierdut cu acest prilej sunt importanți, ci victoria echipei noastre. Așa că, deși am pariat pe croați, am ținut cu ai noștri din tot sufletul, ca de obicei, ba am și urlat ca un apucat, de bucurie, când le-am dat gol. M-a furnicat, totuși, să afirm, cu martori: „Mai bine nu le dădeam gol, că se pun acu’ ăștia pe noi de n-avem aer!”. Așa că bucuria m-a ținut fix cele 6 sau 7 minute până la egalare, moment în care nu mi-a mai rămas decât să aștept cal golul victoriei ălora. Spuneți-mi cinstit: s-a îndoit măcar vreunul dintre dumneavoastră de înfrângerea noastră? Ați avut măcar o singură clipă sentimentul unei posibile victorii? Vi s-a părut echipa asta a noastră chiar o echipă? … Și chiar de fotbal? Zic asta, fiindcă după ce am văzut vreo 7 amicale interțări în cele două zile, m-am răs-stră-convins că noi jucăm altceva. Nu că nu jucăm fotbal adevărat, ci altceva, nedefinit, o chestie căreia nu poți că-i spui la fel ca ăleia pe care o practică Serbia, Croația, Anglia, Norvegia, Franța, toți ceilalți, adică fotbal. Nu-ți trebuie mari cursuri de antrenor, ci e suficient să fi văzut vreo două meciuri d-alea adevărate ca să-ți dai seama că domnul Tamaș, ăla care ne-a asigurat toate golurile (primite!) la Europene, este complet inapt pentru sportul numit fotbal. Atât timp cât îl chemi la lot și-l bagi și în teren, înseamnă că nici n-ai de gând să joci fotbal. Lucrul este pe deplin valabil și în cazul numiților Petre: Ovidiu și, respectiv, Florentin. Iar corolarul (ca-n legile lui Murphy) este domnul Nicoliță. Nu detaliez, ca să nu fiu suspectat de… știți dv. ce! Iar dacă la asta adaugi și două intervenții (vorba vine) ale numitului „Pisică”, demne de orice antologie a umorului cretin, atunci ai în față întreaga explicație a dezastrelor pe bandă rulantă. Grav nu e că suntem de râsul lumii, ci că suntem cam de mulți ani. Iar după cum s-arată, mai durează. Cât? Păi, cam cât Pițurcă va mai fi liber. Că dacă e, rămâne antrenor. Iar antrenoru’ lu’ Peștii ăștia-mpuțiți nici gând n-are să cheme pe alții.
P.S. Din toate astea ați înțeles, sper, că eu sunt singurul vinovat de înfrângere, fiindcă am pariat pe Croația. Stați liniștiți: pariez și pe Serbia!
